Dacă am învăţa să tăcem

Daca am învăţa să tăcem

poate că am auzi glasurile îngerilor care

ne spun ce cale sa alegem…

Sau poate am auzi paşii strămoşilor spre care noi

uităm să mergem…

Dacă am învăţa să tăcem, am deveni mai frumoşi,

mai eterni, mai gingaşi,

ca inima unui copac sub albul ninsorii,

ca sufletul unui copilaş…

Daca am învăţa să tăcem  am putea să vorbim

o limbă aleasă,

o limbă de dincolo de nori, de pe calea

martirilor şi a îngerilor culeasă…

Ne-am topi sub sunete de iubire, sub unde sonore ce

trec de pământ,

am deveni curcubeu pentru stelele ce au fost şi ce sunt…

Dacă am învăţa…dacă am învăţa să vorbim prin tăcere,

făcând să vibreze în suflet iubirea,

am afla comoara ce am pierdut-o când am spus primul

cuvânt fără rost…

am atinge cu vârful inimii nemurirea.

Lasati ploaia !

Lăsaţi ploaia să vină peste mine,

Să se joace în părul pictat cu raze de soare,

Să mă ascund între degetele-i curate şi fine,

Să mă avânt în braţu-i dansând a culoare ¡

Lăsaţi ploaia ca să pot merge înainte

Pe poteca amintirilor şi a visului viu,

Să mă prind de mâna ei udă, fierbinte ,

Să mă joc pe pieptul ei cald şi pustiu …

Lăsaţi ploaia ¡ Lăsati ploaia să mă îmbrăţişeze

Ca să trec graniţele vietii de mâine, de azi şi de ieri ¡

Să îngenunchez în palmele ce, iată ,au început să lăcrimeze,

Şi să cad ca roua pe flori, pe petale albe de meri …

Dor

Mi-e dor, imi este-atat de dor de tine, mama,

De casa mirosind a paine si a flori de mai ¡

As vrea sa te revad din nou in fiecare seara

Si te visez, si-mi amintesc de fiecare vorba ce-mi spuneai ¡

Mi-e dor, imi este-atat de dor de tine, tata,

De ochii-ti ce ma privegheau gelosi,

Ah, cat as vrea sa te aud  vorbind prin zambet

Si pasii sa-ti aud intrand in casa…pasi voiosi !

Mi-e dor chiar si de voi, imi este-atat de dor

Incat in gand va port in fiecare clipa!

Va reculeg din lacrimi, va strang intr-un album

Si-astept sa-mi creasca-n suflet o alta grea aripa…

Copilarie si adolescenta, iubiri si vise fara rost

Cat imi lipseste drumul vostru  scaldat in soare si noroi ¡

Ma roade roata dorului in suflet…

Ah, timpule, opreste-te!Nu vrei sa mergi ´napoi?

El amor

 

He visto en tus ojos el mar,

revuelto y lleno de encanto…

Pavimentando tus parpados con lagrimas

de felicidad…

He visto en tus ojos el mar…

He visto en tus labios una rosa

sangrando y dibujando tu sonrisa,

nutrirse con tus besos y elevarse como

una mariposa…

He visto en tus labios una rosa…

He sentido en tu respiración el calor

que cubria toda tu alma…

Cuando tu corazón ardiendo como una antorcha

He sentido en tu respiración el calor…

Ayer toque el amor,

sin limites y tan mal entendido…

Cuando me escondi en tus brazos

mi cuerpo olvido que es el dolor…

Soy feliz…ayer toque el amor…

Dragostea

Am vazut in ochii tai marea,

revoltata si plina de farmec,

pavimentand pleoapele tale cu

lacrimi de fericire…

am vazut in ochii tai marea…

Am vazut pe buzele tale un trandafir

sangerand si conturand zambetul tau…

Hranindu-se cu saruturi si inaltandu-se ca un fluture…

Am vazut pe buzele tale un trandafir…

Am simtit in respiratia ta caldura

care-ti acoperea tot sufletul…

cand inima ta ardea ca o torta

am simtit in respiratia ta caldura…

Ieri am atins dragostea

fara limite si atat de rau inteleasa…

Cand m-am ascuns in bratele tale

corpul meu a uitat ce este durerea…

Sunt fericit…ieri am atins dragostea…

Odă messenger-ului

Când am descoperit messengerul, un val de fericire m-a lovit, mai să mă dărâme. Aş fi mulţumit cuiva şi nu ştiam cui.
Cei mai dragi dintre prietenii mei erau acolo, şi uneori când în colţul din dreapta ecranului clipea un nume, la mine se lumina brusc de ziuă, chiar dacă era noapte.
Minunea secolului. Aduni în lista ta oameni din toate colţurile pământului. Se  numesc prieteni.
Statusul este locul unde te afirmi. Ai ceva de spus, fa-o public. Dacă ai o stare mai proastă ai posibilitatea să anunţi pe toată lumea. In status poti spune orice, de la nevoi stringente (sunt singur/ă, mi-e foame, a murit bunica…), până la citate din carţi, poeme lacrimogene si crâmpeie de înţelepciune patristică.

Cânta-ti dragostea pentru iubit/ă, sau mustra-i pe cei care te calcă pe nervi. Unii te enervează că vorbesc prea mult, altii te enervează că vorbesc prea putin. Dă-te „balenă-n lighean” cu: „nu vorbesc cu proştii” sau pur şi simplu scrie acolo o urare străbunicii care habar nu are ca există pe lume o cutie pătrată care îţi aduce lumea la picioare şi se hrăneşte cu timp.
Statusul e locul în care refulezi şi el trebuie să exprime tot ce n-a reuşit fotografia.
Fotografie care nu este obligatoriu să fie a ta. Ai la dispoziţie actori de o frumuseţe rară. Dacă vrei totuşi să te arăţi, îi musai să o faci pe bucăţi. Un ochi înlăcrimat, niste buze ţuguiate…picioare interminabile(silite de pixeli să se termine!), priviri năucitoare, decolteuri “ucigătoare de chef de munca” şi câte alte componente ale corpului omenesc pot ocupa onorabilul loc din avatar.

Îţi populezi lista, neaparat cu câteva sute de necunoscuţi cu care n-o să schimbi în veci vreun cuvânt. Apoi te apuci de treabă. Adică te aşezi confortabil, îţi aduni cateva pungi cu dulciuri pe lângă tine, şi îţi spui ca speli mai târziu vasele, sau termini mâine proiectul pe care-l vrea şeful diseară.  Asigură-te că eşti „vizibil/ă” şi… aşteaptă. În caz că nu sesizează nimeni că ai intrat şi tu, poţi începe să-i stresezi ca să îşi dea seama. Ai la dispoziţie o mulţime de texte gata fabricate cu care să te bagi în seamă, în caz că nu te duce capul. Învaţă de la maimuţe: fă ce fac alţii. Ce daca e 30 iunie, tu trimite anunţul important ca yahoo se va inchide in 14 aprilie. Nu gandi, îţi toceşti neuronul. Dă sfoară-n ţară că există ghetuţe ortopedice şi medicamente pentru cancer. Oferă informaţii care nu interesează pe nimeni şi dezvoltă-ţi  împreuna simţire cu toţi Rareşii şi Ionuţii care s-au născut malformaţi pentru că mama lor s-a tot lovit în burtă cu partea aceea a biroului pe care stă tastatura.
 
Ca să laşi o impresie bună despre tine, uneori să te ascunzi un pic de privirile celorlalţi utilizatori, nu contează că tu stai tot acolo. Face bine la imagine, dă impresia că eşti un om ocupat.
Mai ai de făcut ceva foarte important: răsfoieşte internetul,  caută persoane drăgute şi agaţă-te de ele. Fă cumva şi descurcă-te să le atragi atenţia asupra ta şi apoi fă un efort îndoit să le şi păstrezi. Admiră, apreciază, mângâie orgoliul…orice e binevenit atâta vreme cât tu primeşti, drept răsplată, mare parte din timpul lor. Vorbeşte fară reţineri, despre orice. Lasă ruşinea în camera alăturată, n-ai nevoie de ea.
Mai ales dacă eşti fată, fii tot timpul online, să te găsească prinţul fără să te caute prea mult. Şi ai grijă să nu treacă foarte multe zile până când decizi: e tot ce mi-am dorit, e frumos, scrie ca nimeni altul, mă face să râd, e deştept şi e tandru, şi (cireaşa de pe colivă!) mă “îngălbeneşte” de pupici şi îmbrăţisări”!
Eh? Parcă te-ai îndrăgosti un pic?! Ce te împiedică? Este doar un amănunt minor faptul ca trebuie să renunţi la viaţa personală şi să te muţi cu totul pe scaunul de la biroul computerului. Acolo e tot ce îţi doreşti.
Viaţa ta de-aici înainte se derulează cam aşa:

• preocuparea pentru modemul de internet este mai mare decât cea pentru copilul propriu care mai poate să stea neschimbat în pat cât îl pipăi tu(pe modem) să te „luminezi” de ce în loc de 4 leduri are doar două aprinse.
• computerul va sta deschis cam în tot timpul cât tu eşti viu. În medie, vreo 70 de ani!
• dacă eşti nevoit să te indepărtezi de el, la fiecare 30 de secunde întorci capul, nu cumva să-ţi fi scris cineva ceva şi să nu vezi.
• dacă ai plecat să faci mâncare(masa o iei oricum lângă el), periodic te intorci şi verifici, nu cumva să nu răspunzi la vreun mesaj.
• te-ai duce la baie, dar lasă, mai stai un pic, merită chiar să faci pe tine, de fericire că tocmai îţi spune cât eşti de frumoasă în noua ta fotografie. Cum să pierzi momentul ăsta atât de aşteptat?!   

Şi lasa-i pe cei din jur să se descurce singuri. Tu stai acolo lipit de scaun. N-ai nevoie de miscare. Dacă găseşti persoana potrivită care ştie cum să te pună pe jar, ai suportul necesar pentru arderea a douăzeci de calorii din miile consumate din pungă. E suficient.  

Yahoo s-a gandit la toate pentru tine. Dacă vrei să faci pe cineva să moară de dorul tău, poţi să-ţi ascunzi frumuseţile din calea lui, şi să-i dai cu porţia, când şi cât vrei. Pe cel care nu-ţi spune ce vrei să auzi,  poţi să-l pui sub cenzură în oala cu „permanently offline” şi să-l laşi acolo să fiarbă câteva luni. Dacă vrei sa nu-l mai vezi deloc, „delete”-ul ţi-l ia dinaintea ochilor. Iar dacă a comis păcatul de neiertat, „ignore”-ul te scapă pe veci de “ciudată” sau “nesimţit”!
Trebuie sa-ţi mai spun ca cele două cuvinte pe care le vei mai folosi în afara spaţiului virtual, vor fi: „n-am timp”. Asta în condiţiile în care, la sfârşitul zilei tu nu poţi spune exact ce ai realizat în ziua respectivă. „Sfârşitul zilei” este  pentru tine o unitate sintactică de cuvinte, care  nu mai are sens pentru ca sfârşitul zilei tale coincide cu începutul zilei celorlalţi oameni. Diferenţa dintre voi este că tu mergi la muncă încercănat şi adormit, iar bunica ta ar putea să danseze tango plină de viaţă şi odihnită.
 
Dacă nu ai minunea asta şi la serviciu, orele petrecute acolo vor fi cele mai chinuitoare. Când vei ajunge acasă, înainte să vezi dacă restul familiei mai locuieşte acolo, te duci vrajit spre  butonul rotund şi mare care te cheamă să apeşi pe el neîntârziat. Oh şi cât de mângâietoare sunt offline-rile. Dacă dintr-o întâmplare nefericită, computerul se blochează şi le pierzi, o sa ai o indispoziţie toată ziua.
Şi uite aşa scapi de prietenii care vor sa te scoată din casă. Să-ţi rupi tu frumuseţe de picioare pe străzi şi prin parcuri?
Aşa afli curând că cel mai utilizat număr din agenda ta telefonică este cel al tipului care livrează pizza. Şi aşa o să te trezeşti într-o dimineaţă că hainele tale sunt cu două măsuri mai mici şi n-ai bani de altele. Telefonul nu mai sună, iubita ţi-e în capătul celălalt al lumii şi vă iubiţi virtual. Eşti veşnic obosit, ai cearcăne, fundul a luat forma scaunului şi creşte burta. Toate acestea pentru doar 25- 30 ron/ luna.
Eşti irascibil şi nervos când reţeaua refuză să te mai slujească. Faci criză de nervi când se opreşte curentul şi când computerul îşi va da obştescul sfârşit, vei mai avea „un singur dor in linistea serii”. Să fii lasat sa mori… Atat. Nu, nu  la marginea mării pentru că nici nu mai idee dacă marea mai e în ţara ta sau s-a mutat şi ea între timp.
Dacă te-ai regăsit în rândurile de mai sus, îţi recomand o luna de zile de somn între orele 21,00 – 06,00 cu fereastra deschisa, mâncare luată de pe aragazul tău, preferabil din legume, 10-15 km de mers pe jos zilnic si multă apa. Şi o carte pe zi în mâna ta pentru cel puţin o ora. Şi după ce te faci „om” dă  un Buzz! Să afli ce faci mai departe.

P.S. Mi-ar plăcea să spun că tot ce am scris aici sunt pure observaţii. Dar trebuie să spun că unele sunt testate personal. Fie din deliciul de a aşterene aici concluziile, fie din devotamentul cu care l-am „slujit” pe Yahoo vreo câţiva ani.

P.S1 Nu, copii nu poţi face pe messenger. Eventual poţi doar să-i distrugi pe cei pe care ai apucat să-i faci.

Monica Diaconu – Majesty.ro

Amanarea, pericol de moarte !

Sabatul inceput de vineri seara se anunta linistit si pacea se simtea coborand peste suflete. Si ce putea fi mai placut decat sa fiu impreuna cu jumatatea mea si cu Dumnezeu? Inainte de a ne pune sa dormim, am hotarat impreuna cu Elias sa ne trezim cu o ora mai devreme decat de obicei ca sa participam si la un alt serviciu al Bisericii ce incepea la ora 8:30 (ora de instructori). Ne-am gandit ca un ar fi o problema avand in vedere ca zilnic ne trezim intre orela 6:30 si 7:00 asa ca zis si facut…telefonul a fost setat sa sune la 7 :30. Orele de somn au trecut repede si cand am deschis ochii am observat ca afara era destul de intuneric…m-am ridicat si m-am uitat la ceas…era ora 5 dimineata. Incercam sa adorm din nou dar un reuseam…chinul acesta a durat in jur de o ora cand, in final, am atipit. Imediat, ca in surdina, am auzit alarma ce anunta desteptarea…Elias s-a ridicat, s-a uitat la ceas si a amanat alarma cu 10 minute…multumita ca mai pot dormi am pus capul pe perna asteptand sa treaca acele minute ceea ce s-a si intamplat. La o noua ¨desteptare¨ alarma a mai fost amanata cu 5 minute insa de data aceasta un am mai auzit-o sunand.

Cand am deschis ochii de buna voie, soarele era sus. M-am ridicat din pat speriata descoperind uimita ca ceasul indica ora 9. L-am trezit pe Elias si amandoi, dezamagiti, ne-am pregatit si am plecat la Biserica intarziind pana si la serviciile urmatoare.

La o data posterioara intamplarii am rediscutat impreuna cu sotul meu ceea ce s-a intamplat in acea sambata dimineata . Am ajuns la concluzia ca a fost o lectie destul de buna pentru noi. A amana ceea ce iti spune Dumnezeu sa faci acum inseamna condamnare la moarte.

Dumnezeu vorbeste inimilor fiecaruia dintre noi…cand mergem pe o cale gresita El incearca sa  ne avertizeze odata, de doua ori dar cu cat Ii spunem sa revina pentru ca suntem ocupati cu atat glasul Sau se va auzi din ce in ce mai incet si, in cele din urma, vom apasa pe ¨STOP¨inconstienti si vom urma un glas care ne ghideaza spre prapastie.

Prima chemare este mai puternica, primul impuls da fiori deaceea un amana sa te arunci in bratele Lui …

Cand vorbesti aceeasi limba cu Dumnezeu

 

La mii de Kilometri distanta de tara in care am crescut am incercat cu tot dinadinsul sa ma  integrez intr-un alt loc si anume in Spania…la cateva zile, cand am inceput sa ies  in oras pentru a cunoaste locurile, mi-am dat seama ca am limba legata…orice as fi spus in romana , spaniolii nu m-ar fi inteles. Pe unde mergeam trebuia sa iau pe cineva din casa cu mine pentru a fi translator…

Intr-o zi, neavand cu cine sa ies am mers singura intr.-un parc apropiat in interiorul caruia se afla un camin de batrani…

M-am asezat la aproximativ 100m de cladire si analizam cu interés cararile si amenajarile placute din acel loc.

In dreapta mea erau niste copilasi plini de viata care isi asterneau bucuria pe tobogane inaltand mai apoi sufletelele lor cat mai sus posibil cu ajutorul leaganelor…zambeam cuprinsa de acel val copilaresc cand,deodata, la cativa metri in fata mea, o batranica se aseză pe o banca…fata ei exprima amaraciune iar mainile ii tremurau tinand strans bastonasul de care se sprijinea din cand in cand…picioarele ii erau umflate iar ochii … ochii erau ca doua mări ce au secat din cauza caldurii sufletesti …m-a privit de cateva ori…ahhh, ardea in mine dorinta de a-i spune ceva, de a o tine de mana dar imi era imposibil…ma simteam neputincioasa si simteam ca nu am nici un rost acolo asa ca m-am ridicat si am plecat dezamagita dar cu mai multa ambitie de a invata limba celor in mijlocul carora locuiam…

Dumnezeu ne vorbeste in fiecare zi cu mult calm si cu dragoste…Imi amintesc de perioada adolescentei cand am cazut in genunchi si am strigat ¨Doamne, de ce nu ma intelegi? De ce spui ca existi si nu raspunzi cererilor mele?¨

Acum, dupa cativa ani, imi dau seama ca eu nu vroiam sa Il inteleg pe Acel ce mi-a dat viata…El incerca sa vorbeasca aceeasi limba cu mine, sa imi spuna ca ma iubeste dar eu imi puneam mainile la urechi si Ii reprosam  ca nu ma aude…eu uitam limbajul Cerului si Ii spuneam Lui ca m-a uitat…eu imi faceam rau si Il invinovateam pe El pentru tóate necazurile mele…

Am invatat ca atunci cand vorbesti aceeasi limba cu Dumnzeu nu ai cum sa nu Il auzi…

Cand vorbesti aceeasi limba cu Dumnezeu tresari la fiecare adiere, la fiecare susur al izvorului, la fiecare fosnet al frunzei…

Cand vorbesti aceeasi limba cu Dumnezeu Cerul se afla in inima ta…

Suflete dragi

Viata…fiecare isi influenteaza cursul vietii prin decizii, prin actiuni…Ieri am varsat lacrimi, multe lacrimi. Asezata pe pat priveam tavanul alb al camerei…peretii azurii ma duceau cu gandul  la limpezimea unui suflet, la pace,  caldura … si…si mi-am amintit…de voi, dragi suflete care ati facut parte din viata mea ajutandu-ma sa o traiesc intens….De tine, draga mea  Iska, tu, care plangeai de fiecare data cand ma vedeai trista, cand ma faceai sa rad ajutandu-ma sa trec peste prima iubire, peste prima nota mica, peste prima insulta…

Imi amintesc cu placere  de  noptile in care mergeam sa luam ¨ceva dulce¨desi  era trecut de ora 23…sau cand ne intorceam cu chef sa facem cartofi prajiti…Si acum zambesc amintindu-mi fluieraturile noastre de la fereastra pentru a atrage baietii sau canile cu apa varsate de la etaj peste masinile din fata blocului…

Am nevoie de mana ta calda, Ionela, pentru a ma strange cand imi pierd rabdarea, pentru a ma invata ce inseamna sa astept, pentru a putea sa tac…Iar de strigatele voastre, Tili, Ani, Deea…imi este atat de dor ¡

Mi-e dor de IX, X, XI, XII E…Mi-e dor de chiul, mi-e dor de chicoteli, de dojeneli…

Si totusi , Iska, nu pot sa cred  ca am ajuns sa vorbim doar pe mess…ore in sir, fara sa ne plictisim, asa, ca altadata cand lasam cartile de biologie deoparte uitand ca maine avem test sau ca ¨ne omoara Geta¨ …

Oare nu poti avea totul in viata? Desi sunt atat de multe lucruri frumoase  pe lume, voi, suflete dragi, veti ramane pecetluite in inima mea ca niste comori bine pastrate…voi, inimi calde in mainile mele de gheata…

Răni

Doamne, dimineata m-a ranit taisul unei raze de soare

Am inceput sa sangerez si-acum imi dau seama ca rana

Facuta doare…

Am inceput sa ma intreb cum poate rani ceva atat de frumos?

Cum poate, Doamne, sa provoace raza de soare ceva asa de dureros?

Doamne, la amiaza m-a ranit un trandafir mare si catifelat,

Am plans amar pentru ca gandul meu a fost de varful unui spin  taiat…

n-am inteles cum poate/o floare alba.n  toata maiestatea sa

sa zgarie un om acolo unde nu poate intra nimeni altcineva…

Spre seara, Doamne , inimia mi-a fost strapunsa de sageata unei melodii….

Atunci m-am plecat pe genunchi si plangand am inceput ca sa Te rog sa nu mai stai, sa vii !

Nu mai vreau taieturi, nu mai vreau  ganduri frante-n amurg si in zori

Vreau sa ma-nnoiesti imbracandu-ma-n vesmantul unei minunate flori…

De departe

I

Dupa multele zile tulburatoare s-a facut liniste in partea Nordica a sufletului meu si am hotarat sa reincep sa scriu. Ajunsa in Spania, iata-ma cu dictionarul in mana,  invatand Constitutia acestei tari total necunoscute si dand sensuri de neinteles unor cuvinte simpliste.Curiozitatea si dorinta de a ma reintoarce ¨cu burta pe carte¨m-a facut ca numai la o saptamana dupa ce am ajuns in Spania sa ma inscriu la un curs de un an de zile ce garanteaza ca pot ocupa sigur un loc bun la primarie(dupa f multe examene, dupa cum spune profa), deci sa fiu o viitoare functionara. Cu o ambitie de fier am luat prima carte ce continea 4 teme a cate 10 pg cel putin . Fiecare tema trebuia invatata saptamanal si, deasemeni, era testata la fel. Cand am ajuns acasa si am deschis prímele pagini am gasit 169 de articole cuprinse in capitole ce trebuiau, practic, invatate. Pe langa asta, ma asteapta inca o constitutie a comunitatii in care ma aflu si anume constitutia Valenciana. Pot spune, pe scurt, ca pe 15 septembrie am avut primul test in urma caruia am plans  deci…mai intai trebuie sa invat termenii si apoi sa vreau sa fiu functionar public intr-o tara straina. Desi primesc impulsuri sunt in impas…romanca fiind, pot reusi sau sa renunt? Sper sa decid cat de repede posibil.

II

Romani intre romani

Dupa obiceiul deja  facut, in fiecare duminica ies impreuna cu sotul meu la o plimbare pe bicicleta. De data aceasta am hotarat sa mergem in locul ce m-a acaparat prima data cand am ajuns aici si anume intr-o parte a gradinii Turia, unde se afla si un frumos lac pe langa alte locuri frumos amenajate. Acolo am avut placuta surpriza sa aud vorba romaneasca insa in circunstante neplacute…Nu comentez situatia respectiva desi sunt tentata sa fac acest lucru…Nu mi-e rusine ca sunt romanca, nici de educatia primita atata timp cat nu depasesc limítele bunului simt.  Daca toti romanii si-ar aminti de unde au plecat si ca nu sunt cu nimic mai presus decat cei de acasa…daca si-ar da seama ca  prestigiul nu se castiga prin mandrie ci prin ambitie si dorinta curata, nu prin furt ci prin munca, nu prin vinderea trupului ci prin pretuirea lui, atunci cei de aceeasi nationalitate nu ar avea nimic de suferit . Pana la urma sper si cred ca specia romanului corect din tarile straine nu va fi de negasit  desi se vede ca deja este pe cale de disparitie.

La Tatăl tău

Ridică-te şi mergi la Tatăl tău

Copil pierdut pe calea disperării…

Mai ai o şansă să te laşi de tot ce-i rău,

Mai e o clipă pân´la ceasul înserării…

De crezi că eşti străin pe calea ta,

De crezi că lumea este fără Dumnezeu,

Priveşte-n zare şi acolo vei vedea

Un braţ întins ce te va aştepta mereu…

Averea egoismului ai luat-o şi-ai plecat departe,

Să  nu-L mai vezi, să nu auzi nicicum de glasul Său,

O, fiu pierdut, te-ai îndreptat pe calea către moarte

Dar te ridică azi şi mergi la Tatăl tău…

Ai fost cuprins de patimile pământeşti,

Şi ai uitat scrisori spre Tata, dimineaţa ,să trimiţi,

Aşa că iată, tu acum cerşeşti

Iubire de la cei străini şi reci…şi amorţiţi…

Mai ai o şansă azi, când clopotul răsună,

Când peste-ntreaga lume coboară braţul Său…

Nu aştepta momentul când fulgeră şi tună,

Ridică-te în grabă şi mergi la Tatăl tău…

Dorinta

Mii de ganduri ma coplesesc pana vii

Si ma fac sa uit de mine…

Ma ascund in paharul ce arde-n faclii,

Ma topesc si alunec pe nori fumurii…

Unde esti? Cine-n brate ma ia? Spune…cine?

Imi imaginez cum iti este imbratisarea

Si cum ma vei gasi…

Poate voi fi plecata sa reculeg marea,

Poate in ochi voi avea strans infinitul si zarea

Iar in pumni, ofilit, trandafirul ce ma-nvata-a trai…

Poate cazuta voi fi langa patul plin de petale dar gol,

Cu urechea lipita de pamantul rece…

Si cand pasii ti-aud ´n-al ecoului sol

Voi avea iar puterea sa strig ca mi-e dor

Si in suflul acesta izvorul iubirii de tine-o sa sece…

Inca stau la a gandului masa si-adun

Acre vorbe-n paharul de-argint…

Inca-astept sa se coaca al vietii alb prun,

Sa revad chipul tau `naintand pe-al meu drum

Si aproape de mine sa te am…sa te simt…

Culoare

Doamne, pune un strop de culoare în viaţa mea

şi fă din ea un curcubeu…un legământ nou şi sfânt…

Pune în viaţa mea albul curat

să înfloresc pentru cei din jurul meu ca un crin

curat, înmiresmat…

Pune şi o pată de galben frumos

ca într-o zi să strălucesc în braţele Tale şi pentru Tine, Hristos…

Doamne, pune şi o linie de verde-n tabloul acesta fără culoare

ca să fiu plin de viaţă oricând, să zâmbesc

chiar de rana mă doare…

Mai pune şi albastrul cerului din plin

ca să am pace şi răbdare şi-ntotdeauna să am gândul îndreptat

spre Cuvântul Divin…

Şi…Doamne…Te mai rog ceva…un uita să mai pui o culoare

cu pensulal Ta…

Pune roşu aprins, aşa cum sângele-Ţi curgea şuvoi pe frunte, sus pe Golgota…

Vreau să iubesc aşa cum Tu-ai iubit întreaga lume,

să pot să iert, să pot să nu ascult cuvintele de hulă ce Satan le spune…

Aş vrea s-ajung în ceruri şi cu îngerii să-Ţi cânt

deaceea, Doamne, pune un strop de culoare în viaţa mea

şi fă din ea un curcubeu,

un legământ curat şi sfânt…

Chip de Om

Chip de om desenat pe nisipul fierbinte al marii…

Chip de om ca o umbra stearsa, ca un ceas  al carui ticat

se mai aude in inima serii…

Chip de om, asta sunt…chip de om facut din mii si mii de

fire de nisip,

deaceea astazi pot sa fiu iar maine…maine pot s-ajung

nimic…

Cand sunt cazut ma unesc cu lacrimi de inger si ma ridic

la fel ca un copil ce-aude glasul mamei sale…si zambeste, si se joaca-n ramuri de finic…

Cand sunt bucuros plutesc pe aripi de nea si si incep a canta,

ca o pasare ce se inalta catre infinit, catre nestiut, catre orizontul albastru ce tresare

in armonía sa…

Chip de om reflectat in trandafirul de la abisul vietii…

ma desfac, petala cu petala si ma astern covor in fata pasilor care

anunta zorii diminetii…

Imi deschid frunzele si imi inalt spinii care ranesc orice trecator

si tanjesc dupa stropii de roua  ce m-ating fara teama,

prefacandu-se-apoi in curatul izvor…

Chip de om…chip de lut…umbra, vis efemer, fara margini ¡

Te citesc , scris de-o mana curata, tremuranda, pe Vechile Pagini…

E  o Carte ce poarta-o pecete cu-o urma de sange

si la mijloc pictata e-o cruce cu un Om rastignit ce zambeste

in timp ce suspina si plange ¡

Si atunci cand tabloul acesta in fata-mi se-aseaza

Chipu-acela de Om prinde noul contur si cu raze de-argint iata,

se lumineaza ¡

Chip de om! Chip sapat pe nisipul fierbinte al marii ¡

Sa alungi din priviri norii grei de-ndoiala…norii reci ai disperarii…

Ma privesc tremurand si plangand in oglinda vietii

Si in spatele-mi vad un alt Chip cu acelasi contur, prins

in bratele cetii…

Si ma-ntorc…in a lunii lumina, la a inimii veche fereastra

vad tabloul din Cartea trecuta, vad aceeasi privire suava, senina,, maiastra…

Vad si-o mana intinsa spre mine, un fir de nisip…

Si in palma-I ma prinde ajutandu-ma sa ma ridic…

Chip de Om contopit cu-al meu chip pictat pe nisipul fierbinte al marii

Si purtat ici si colo peste munti, peste culmile disperarii!

Zi de zi cand Te vad, simt culoare , aud cum in jur totul creste…

Simt ca am o speranta ¡ Singur nu-s, simt ca El, Dumnezeu, ma iubeste ¡

Astazi stau la al crucii picior pus in fata durerii

si a inimii fereastra mi-am deschis  pentru aripa calda a mangaierii…

Chip de Om, Te astept inca-odata sa ma speli de pacat,

si te rog, fii cu mine mereu ¡

Chip de om ¡ Chip ce porti iubirea-mbracata in haina de Dumnezeu ¡

Şi dacă…

Şi dacă se frâng pumni şi dinţi se-aud scrâşnind,

Şi dacă se văd ochi de lacrimi înroşiţi,

E pentru ziua-n care te-ai strâns în labirint,

E pentru clipa-n care ai început să minţi…

Şi dacă vântul bate şi fluieră a moarte,

Şi dacă stele cad lăsând un cer pustiu,

E pentru-atunci când fila s-a rupt din vechea carte,

E pentru atunci când lumea stă în sicriul viu…

Şi dacă vin fiori în inima cârpită

Şi dacă se preling dureri pe albi pereţi

E pentru-atunci când tu ai rupt dintr-o aripă

O pană pentru-o bere şi, poate, trei creveţi…

Şi dacă se frâng pumni şi dinţi se-aud scrâşnind,

Şi dacă se văd ochi de lacrimi înroşiţi

E pentru că-ai uitat că-n cer, Iisus, zâmbind

Te-a aşteptat odată cu lacrimi de părinţi…

CV pentru Iubire

Iubire dragă, azi am hotărât
Să îmi depun CV-ul la ghişeul tău
Poate voi reuşi să prind un post acolo,
Sau poate căpăta-voi sfatul tău…

Ce-i drept, la anii mei de douăzeci şi unu
Nu am experienţa care ţi-ai dori
Dar poţi să mă ajuţi, dacă voieşti,
Şi poţi ca să mă-nveţi ce-nseamnă „a iubi”!

În anii adolescentini şi fragezi
M-am tot hrănit cu dragostea din jur…
Erau frânturi amare, dulci şi acre
Şi sincer, m-am cam săturat iubire ca să fur…

Am un întreg liceu cu experienţe,
Mai mici, lacrimogene…zâmbăreţe…
Am eşuări dar cu-o cortină-n faţă
Şi am grămezi de inimi certăreţe…

Am lunci dar ştiu că au secat demult
Şi am, imaginar, un soare-n mână…
Iar, uneori, mai trec pe-acol’, pe deal
Să văd dacă, Iubire, ai ghişeul tot la stână…

Şi da, descoperit-am că-i acolo
Şi tot vin oi, berbeci călcânduse-n picioare
Vrând să te cumpere pe-o mână de ţărână
Şi-apoi să strige că „iubirea niciodat’ nu moare!”

Aşa, Iubire dragă, azi trecând pe-acolo
Şi tot văzând că cei de lângă tine-s fericiţi,
Încumetata-m-am să îmi depun CV-ul,
Deşi se ştie că „Deştepţii cad iar proştii sunt cinstiţi.”

După cum vezi CV-ul meu a sărăcit
Dar nu e bai, şi eu îţi pot da mită,
Un post de prind, în locul tău mă pun
Să-ţi văd atunci valoarea „infinita” !

Un plâns străin

Am plâns când a-nceput să plouă
În inima-mi bătută de ninsoare,
Când a-nceput să se topească picurii de rouă
Şi când secat-au pumnii de iubire din izvoare…
Am plâns când am văzut că pasul mi se-opreşte,
Când am căzut întâia dată la pământ….
Când, într-o dimineaţă-am observat că
soarele nu se iveşte
Şi când, la primul zbor, aripa mi s-a frânt…
Ah, cât am plâns ! Am plâns amar, Iisuse
Când am simţit singurătate-n valuri…
Caâd inimile nu-mi erau supuse,
Şi-am plâns ! Am plâns în văi, am plâns pe dealuri…
Dar a venit o zi când auzit-am :
“Iisus plângea…Iisus plângea în Ghetsemani!”
Şi-am tresărit…e cineva în lume, oare
Să plângă mult mai mult ca mine? Ani şi ani?
Şi am aflat ca da, există-n lumea devastată
Un Fiu de Dumnezeu cu chip de om
Care a plâns mult mai amar, cu fruntea Sa
însângerată
Şi care în durere ne-a iubit enorm !
De-acum când voi cădea din nou şi plânsul meu
Va fi doar pentru lucruri fără de valoare
Voi ţine minte plânsul unui Fiu de Dumnezeu
Un plâns ce încă-I gata să ne dea iertare…

Cec alb

O nouă dimineaţă mi-ai dăruit,Iisuse,

O nouă stea în palmă mi-ai pus să îngrijesc…

Mi-ai dat o foaie albă, un cec curat, plăcut,

O slujbă nouă, Sfântă, pe care s-o ’mplinesc.

Când ochii mi-am deschis în dimineaţa-aceasta,

Pe Tine Te-am văzut zâmbindu-mi dintre nori,

O, ce frumoase-s toate, din nou înviorate !

Şi cântec dat de păsări şi parfumate flori !

Îngenunchez, Iisuse, să-Ţi mulţumesc cu drag

Pentru-ndurarea Ta şi pentru bunătate,

O inimă curată sădeşte azi în mine,

Să cresc dar în credinţă, să fiu curat în toate.

Eu planul Tău nu-l ştiu, nu ştiu ce-ai pregătit

Dar ma încred în Tine, ’mi-eşti Tată, Frate Bun,

De voi greşi, mă iartă, ridica-mă Tu iar

Şi mergi cu mine astăzi, pe orişicare drum…

O cale dreaptă

Prin văi de nesperanţă şi prinse-n ploi acide,

Prin ţipătul de fiară ce vieţile ucide,

O cale mai rămâne pentru-a trăi frumos :

E calea dreaptă, bună, a Domnului Hristos .

Când plouă cu durere din nori de nepăsare,

Când fraţii se retrag şi vor să te omoare

Tu fii un Abel breaz, o cruce ai de dus,

Şi mergi pe calea dreaptă a Domnului Iisus.

Urgiile se-abat spre casă şi spre tine?

Te doare când iubire cerşesc priviri străine?

Un singur glas răsună către urechea ta :

„Priveşte către Domnul şi mergi pe calea Sa!”

Din miile de căi doar una este dreaptă

Şi numai una, încă, pe tine te aşteaptă…

Nu te uita că-i strâmtă, să mergi pe ea nu-i greu…

Cândva trecu’ pe-aici şi-un Fiu de Dumnezeu…

Jurnal de scoala

O dimineata de toamna zambeste sub razele soarelui ce imbratiseaza pomii aproape ruginiti .

Cerul albastru se rusineaza de firele ierbii aplecate la pamant iar pasarile colinda inima aerului.

Intr-o camera, o adolescenta se pregateste, entuziasmata , pentru o iesire. Asa de matinala? Da.

Privesc mai bine si inima bate din ce in ce mai repede…uimita, realizez ca acea adolescenta sunt chiar eu…oare unde plec? Oare de ce sunt emotionata?

Ma vad cum ies pe usa apartamentului uitand sa o incui si merg grabita cu un zambet ce demasca nerabdare. Imbracata scolareste fac pasi ce poarta in ei teama … imi arunc ochii in departare si spun ceva…nu inteleg ce.

Ah, iata-ma ! Ma opresc in fata unui edificiu…acesta poarta in el riduri lasate de amintiri si pete ascunse in lacrimi…Pe frunte poarta semnul timpului care arata sosirea unui moment iar numele ii este scris ca o pecete : Colegiu National “A.t. Laurian”.

In fata cladirii sunt multi adolescenti…oare ce fac acolo? Ma vad nelinistita si ratacita in multime. Iata-ma ! Fac cunostinta cu cineva…in jurul nostrum se aduna inca cateva personae si discutam aprins pe marginea unui subiect ce pare interesant…

Ah ! Suntem intrerupte de un sunet…se aude ceva, ca o chemare….ca un ecou…

Ma privesc cum merg spre o sala…pe usa acesteia scrie “IX-E”…

Totul inca mi se pare incetosat…in fata noastra vine o doamna cu un zambet cald.

Descopar tulburata ca sunt la scoala si ca persoana care ne imbratiseaza cu atata caldura este mama noastra adoptiva, doamna diriginta.

Nu imi pot lua ochii de pe mine ! Sunt atat de fericita ! Comunic , visez, cant si ma agit ca un scolar ce paseste in clasa I.

Ah, in fata mea, dintr-o data, se desfasoara mai multe secvente … trec zile, trec luni si vad grupuri, petreceri in clasa, intinderi de mana, profesori noi si vechi…

Totul se deruleaza atat de repede ! Au loc inca trei astfel de inceputuri si…si…simt ca ma intristez. Incep sa strig speriata :

Opriti-va clipelor ! Opreste-te timpule ! Vreau sa mai retraiesc inca o data tot ce a fost !

Acul orologiului se opreste la 11:59’58”.

Ma pierd invaluita intr-o perdea a amintirii . Incerc sa ma regasesc si strabatand tarmurile vointei reusesc sa ma vad din nou.

Iata-ma…eu cu mine insami stand intr-o banca asezata intr-o clasa alba, cu pereti goi. Scriu ceva…oare ce?

Pare a fi un examen…oare care?

Pe fata mea se citeste dezamagire. Ma las in pace si ies pe usa intredeschisa a clasei. Privesc deaspura ei si vad scris : XII-E.

Ecoul glasului rasuna pe holurile pustii : XII-E ?

Lacrimile ma cuprind si intru din nou in clasa dar eu nu mai sunt acolo.

Ma strig, alerg pe holurile reci, incerc sa prind timpul de o aripa dar el pleaca si raman in mana doar cu o pana.

Imi dau seama ca in acest moment nu ma mai pot vedea pentru ca traiesc realitatea.

Ma asez in banca in care era adolescenta de mai devreme si privesc in gol. La fereastra, adierea vantului sopteste : “Orice sfarsit e un nou inceput!”

Un ultim pas l-am facut pe scara liceului si in curand, un prim pas va fi facut spre un alt grad de educatie. Copilul de ieri a devenit adultul de azi. Din nou aud un sunet ce anunta sosirea unui moment important…acelasi sunet, acelasi dangat la care am tresarit timp de 4 ani.

Odata cu el, in fata mea, s-a asezat o coala alba de hartie. Cu ochii inlacrimati, iau pana smulsa din aripa timpului si incerc sa schitez un zambet, apoi scriu un prim rand : Sfarsitul capitolului 3.

Capitolul 4

Omule, cântă !

Cântă-mi despre tine…

da, cântă-mi despre tine aşa cum

valurile cântă marea

şi cum păsările îşi cântă cerul…

Cântă-mi despre tine, omule,

cântă-mi culoarea şi inocenţa

din ochii tăi,

cântă-mi efemerul…

Înalţă-te spre început şi glasul

ţi-l înalţă în uşor acord

unindu-ţi inima cu tot ce

e plăcut…

Cântă ca eu să ascult şi să absorb

primăvara din glasul tău

şi zâmbetul duios…

Cântă, omule, cântă-ţi fericirea

într-un zumzet străin de tot ce-i lumesc !

Împodobeşte-ţi inima cu

un ram de finic

şi obişnuieşte-ţi fiinţa cu tot ce-i nefiresc…

Cântă, omule, cântă zi si noapte,

mereu ! Fii voios ! Fii voios !
Să-nfloreşti ca un mac

în câmpia întinsă…

Legănat de-adieri, deveni-vei ecou…

Omule, cântă ! Hai, cântă !

Eşti aşa de frumos !

Inimă de piatră

Doamne, inima mea era o piatră murdărită,
Călcată în picioare de-orice trecător,
Dar nu-i păsa, credea că nu-i iubită
Şi ura o torcea neîncetat pe-al ei fuior…

Şi-a pus un lacăt uşii de iubire
Şi nimeni nu putea să o deschidă-n încercări,
Vorbea cu sine despre răutate şi-amorţire,
Şi adormea cuprinsă de amare ezitări…

În noapte de mergeai păşind uşor,
Şi de treceai întâmplător pe-ngustele cărări,
Găseai o inima sculptată-n piatră, de topor,
Şi dimineaţa o găseai privind în zări…

Aşa până în ziua când un Trecător
Se-opri uimit ca să privească-această piatră,
În forma ei vedea ceva năucitor
Şi-o ridică ştergând-o şi făcând din ea piatră curată…

Apoi, întrebător, văzu că are-o uşă încuiată,
Că lacătul era aproape ruginit,
Cu mâna tremurândă scose-ndată
O cheie veche, lucru ce părea nefolosit…

Şi Trecătorul nostru introduse cheia
În lacătul demult de însăşi inimă-ncuiat,
Roti de două ori şi iată că în clipa-aceea
Comoară preţuită înăuntru a aflat…

Iubirea a pătruns ca razele de soare
Şi-n mâna Trecătorului o viaţă s-a născut din nou
Din piatra veche, prăfuită şi călcată în picioare
Ieşi un trandafir curat cu zâmbet de erou…

O, minunată viaţă! Cântec ! Fericire !
Fii lăudat, o, Doamne, pentru iubirea Ta !
Tu, Trecător pe drumul ce duce-n prăbuşire
Văzut-ai că exist şi m-ai iubit aşa…

Deşi uitasem să trăiesc după cum Tu doreai,
Deşi Te supărasem de atâtea ori,
Mi-ai amintit că sus, pe Golgota, mureai
Şi pentru inima de piatră rătăcită-n zori…

Cu valu-Ţi de iubire ai venit spre mine
Ca valul mării evadat din închisoarea rece,
Şi-ai şters conturul inimii din piatră, scris de mâini străine
Aşa cum peste firele nisipului şi apa trece…

Acolo Tu plantat-ai trandafirul vieţii
Şi l-ai udat cu lacrimi coborâte dintre stele
Ai dat pietrei speranţă-n zorii dimineţii,
M-ai ridicat din nou şi data-mi-ai putere…
.

Fara DRAGOSTE

Dragostea devine din ce in ce mai mult un amanunt fara valoare in viata omului…
Daca nu as avea credinta in Dumnezeu iata care ar fi parerea mea :
Dragostea este o clipa de fericire…dragostea dintre doua personae de sex opus este un foc ce se poate stinge la o prima ploaie, la o prima burnita…
Se pare ca nimeni si nimic nu ii poate desparti de parinti sau de prieteni pe cei doi care au pornit in viata impreuna. Viitorul meu partener de viata, baiat fiind, exemplifica ceea ce am spus mai sus, spre dezamagirea mea. Este mult mai usor pentru o fata sa fie independenta pe cand baietii simt nevoia de mama probabil pana la sfarsitul vietii.
Totusi, pentru aceste momente de dragoste, fiecare om plateste…pentru momentul de fericire impartit cu cel iubit tu, ca om, platesti. Deci pana si dragostea are consecinte…in familie, in loc sa fie armonie, apar necazuri…daca nu ar mai exista casatoria am duce lipsa unor probleme din cadrul familiei care distrug vieti si schimba conceptii…
Ma doare mult cand ma gandesc la faptul ca Dumnezeu a lasat dragoste pe pamant insa acum ea nu mai este pretuita…la inceput erau doar ei : Adam si Eva…azi, “Adam si Eva” mai au pe langa ei parinti, surori si frati, fiecare fiind atras mai mult de rudele de sange decat de cel/cea care ii este alaturi din momentul casatoriei.
Dragostea pamanteasca nu mai este totul. Doar dragostea lui Dumnezeu mai poate fi inteleasa pentru ca El iubeste neconditionat, fara a-I pasa de ceea ce facem sau spunem.

Vorbeşte-mi, Doamne

Vorbeşte-mi, Doamne…Te ascult,

Vorbeşte-mi despre-a Ta iubire…

Mi-e dor ! Mi-e dor atât de mult

S-adorm sub dulcea Ta şoptire !

Vorbeşte-mi , Doamne, dintre nori

Să nu mă sperii de furtună,

C-a curcubeului culori

Tu să m-anunţi de vremea bună…

Prin ploaie îmi vorbeşte, Doamne,

Şi udă-al sufletului câmp,

Aştept ca Duhul Sfânt să toarne

Viaţa din al Tău Cuvânt…

Vorbeşte-mi, Tată, prin natură,

Prin florile ce cresc sub soare …

Prin zborul ce înaltul fură,

Prin valul ce se zbate-n mare…

Ridică-mă cu vorba-Ţi dulce

Şi mângâie-mi tristeţe-amară,

Şopteşte-mi că oriund’ m-aş duce

Vei fi cu mine-n zori de vară…

Te-ascult, Iisuse! Azi vorbeşte-mi

Şi strigă-mi numele cu dor …

Când vine valul, Tu şopteşte-mi

Că îmi eşti Scut şi Ajutor.

Misterul zambitor

Anul trecut, în vară, am coborât într-o ocazie până la magazinul de lângă bloc pentru a face ceva cumpărături. Rândul se mărise şi aşteptam încercând să nu îmi pierd calmul. În faţa mea se afla un domn, căruia i-am dat nu mai mult de 32 de ani, cu pielea cât de cât creolă, chel , cu o constituţie ce iti dadea impresia ca e un om activ fapt pentru care nu aduna nici „patratele” si nici „colăcei”.

In timp ce asteptam, respectivul domn a intors capul spre usa . Avea ochii de un negru tulburator dar o fata senina. Apoi m-a privit, mi-a zambit si m-a salutat cu un „sarut mana” stâlcit dupa care s-a intors din nou in directia normala. Mi-am dat seama ca nu e roman si m-a uimit si mai mult faptul ca a indraznit sa salute o persoana straina cu atata seninatate. Cand a ajuns in fata vanzatoarei, s-a dat la o parte si mi-a facut loc, zambitor, dandu-mi prioritate.

I-am multumit dupa care am plecat.

Dupa cateva zile m-am intalnit in cartier, pe o alee cu o persoana creola, care, de departe, mi-a zambit si m-a salutat stalcit „sarut mana, doamna”.

I-am raspuns abtinandu-ma sa nu rad deoarece, iata ca, am ajuns si doamna in ochii lui. Nu stiam de unde il cunosc si dupa cateva minute de gandire mi-am reamintit ca e domnul amabil de la magazin.

Dupa aceste incidente au mai urmat foarte putine in care, domnul misterios, aparea pe aceeasi alee, intamplator, pentru a ma saluta „inteligent”.

Timp de cateva luni, domnul misterios disparuse si nu mai avea cine sa imi iasa inainte pe neasteptate pentru a-mi insenina si mie fata prin zambetul lui insa azi, indreptandu-ma dimineata spre scoala, in timp ce mergeam pe langa coltul unui bloc m-am ciocnit chiar de el…omul misterios ducea un batranel de brat, un batranel operat la nivelul fetei…am facut ochii mari iar el si-a deschis zambetul, m-a salutat ca de obicei, si a trecut mai departe.

Spre seara, mergand la magazin, s-a repetat situatia…fiind inca la o distanta de 5 metri departare de mine, mi-a spus un „buna seara” calduros si clar, inclinandu-se in semn de respect .

Poate ca vi se pare ciudat ca sunt impresionata de acest om insa mie mi se pare si mai ciudat faptul ca un om strain, intr-o lume straina, saluta oameni straini cu zambetul pe buze si cu aceeasi caldura cu care si-ar saluta membrii familiei. Nu si-a exercitat respectul doar fata de mine ci se cunoaste dupa modul lui de a fi ca sta in caracterul lui sa se comporte asa.

Misteriosul domn, imbracat sportiv, chiar va ramane deocamdata un mister pentru mine dar un mister placut care ma va face sa zambesc de fiecare data cand il voi intalni…

Nu am facut inca cunostinta cu el, nu ii stiu originea, nu ii cunosc viata dar imi place rama sufletului pe care o vad la el…

Astept ca maine dimineata, indreptandu-ma spre scoala, sa intalnesc “misterul zambitor” pentru a-mi colora din nou privirea.

Sărut mâna (doamna?) mea

La ora de engleză, într-o discuţie liberă, s-au luat în calcul şi bunele maniere. De aici s-a ajuns la concluzia că acestea sunt pe cale de dipariţie. Un bun exemplu este cel care evidenţiază comportamentul bărbaţilor faţă de femei. “Pe timpuri,” spunea domnul profesor, “ se respectau doamnele şi când spuneai unei doamne “sărut mâna” păi chiar puneai în practică ceea ce rosteai … acum însă…”

Într-adevăr, acum însă, bărbatul dacă ar putea ar îmbrânci o persoană de sex feminin când stă la o coadă pentru a cumpăra ceva. Până şi salutul cu “sărut mâna” este din ce in ce mai rar, deci nici nu mai putem vorbi de faptul că se poate ca un bărbat să se încline respectos în faţa femeii şi să îi sărute mâna cu eleganţă.

Tot domnul profesor povestea despre reacţia unei astfel de doamne când el a încercat să readucă “vremurile de demult” prin acest gest. Doamna respectivă a rămas încremenită neştiind cum să procedeze. Se întreba dacă mai există încă oameni de genul acesta, oameni cu bun simţ sau dacă nu cumva acesta îşi bate joc de ea…

Şi, chiar mă întreb, mai există oameni cu bun simţ sau doar câte unul ici colo, din generaţiile anterioare? Băieţii din generaţiile noastre mai ştiu să respecte sau măcar încearcă?

Din nefericire încă nu am întâlnit astfel de cazuri şi nu mă aştept să întâlnesc…dacă nici soţii nu manifestă acest gest al respectului faţă de soţiile lor, dacă nici copii nu fac acest lucru faţă de părinţii lor, cu atât mai puţin te poţi aştepta ca un străin să se facă remarcat prin cultivarea bunelor maniere…Ele sunt vechi şi dacă faci anumite gesturi de respect faţă de un bătrân pari deja învechit, nu mai eşti “cool”…

Trăim într-o lume a plăcerilor personale, a egoismului … nu ştiu pe câţi îi mai interesează de cei din jur sau câţi se mai gândesc dacă ceea ce fac afectează pe altcineva. Goana după mai mult orbeşte, închide ochi şi uşi ce cândva erau deschise spre educaţie. Totuşi, încurajez reînvierea spiritului de respect reciproc între sexe diferite dar şi între personae de acelaşi sex…

Ştiu că se poate dar oare se vrea?

Retrăieşte începutul

Minunile nu se termină niciodată…ele ne înconjoară aducând, totodată, clasica obişnuinţă a omului cu fascinantul. O fetiţă striga la mama ei, entuziasmată : „Mamă, vino să auzi cât de frumos cântă o rândunică ! Hai, vino!”

După ce a ajuns mama în locul cu pricina i-a spus fetiţei că nu aude nimic…fetiţa a fost tare dezamagită pentru că mama ei nu mai putea remarca glasul frumos al rândunicii din zgomotul maşinilor şi al grijilor ce îi umpleau fiinţa…

Dacă ne-am rezerva puţin timp pentru a observa lucrurile din jur, lucrurile care au fost de la începutul pământului şi care ne-au întâmpinat când ne-am născut, lucrurile care aveau viaţa înainte de a o avea noi…lucrurile care ne vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu…dacă ne-am rezerva acel timp am şti să ne preţuim, ne-am regăsi, ne-am reculege şi am tresări când adierea vântului ne-ar atinge pleoapa…

Îmi place atât de mult transferul acesta de energie dintre primăvară şi vară ! Toate au reînviat, păsările au revenit, micile insecte şi-au dezmorţit aripile iar noi, oamenii, ne târâm picioarele de la uşa apartamentului până la cel mai apropiat magazin , eventual, până la portiera maşinii…

Am avut ocazia să ajung acasă la părinţi, acolo unde astăzi am găzduit în palma mea primul puişor de găină de doar o zi…atât de gingaş ! Aşa de pufos şi drăguţ ! Alături de el am pus un alt pui dar de pisică ce are abia 3 săptămâni.Nu şi-au „reproşat” nimic…abia ştiau să mănânce! Mi-am pus la respect dorinţele şi poftele pentru un timp şi am stat să privesc, să admir şi să primesc frumuseţea din jur…ea există chiar dacă suntem mult prea preocupaţi sau atraşi de partea întunecată a lucrurilor…

Adam si Eva nu au fost aşezaţi de către Dumnezeu într-un apartament luxos ci în mijlocul grădinii…natura a fost făcută pentru ei , pentru a le înfrumuseţa vieţile si pentru a-şi delecta privirile cu diversele culori ale curcubeului, ale florilor, ale frunzelor…

Te îndemn şi pe tine să ieşi din casă, să îţi „resetezi” ochii şi să încerci să vezi şi să înţelegi ceea ce nu te-a preocupat până acum…priveşte cerul şi remodelează norii potrivit imaginaţiei tale…învaţă de la vietăţile din jurul tău care, deşi nu au intelectul omului, se descurcă mult mai bine în anumite privinţe…remarcă zborul insectelor, fidelitatea porumbeilor, înclinarea firului de iarba, petalele florilor de măr şi, pe lângă acestea, ascultă şi simte dragostea lui Dumnezeu…da, ascult-o…se aude atât de frumos !

Lut afon

Doamne, inima mea este o chitară

neacordată…

Fiecare coardă poartă în ea sentiment de

repulsie, una e ruptă

iar alta parcă se transformă într-o pată…

Te rog să vii şi să lucrezi cu mâna Ta la ea,

te rog să-mi acordezi, Iisuse,

inima, ca şirul notelor cereşti să-l pot cânta…

Doamne, inima mea este un pian al

cărui clape sunt stricate

iar unele lipsesc din locul lor…

Când vreau să cânt la el mâna mi se opreşte

şi plânge a eşec iar degetele dor…

Înlocuieşte Tu clapele rupte

cu raze din privirea Ta,

cu stropii Galaxiei nevăzute…

Doamne, inima mea este atât de afonă

încât îşi cântă viaţa în linie dreaptă…

Nu mai ştie de zâmbet sau de priviri senine,

deaceea te rog să-i vindeci corzile vocale

ca ea să intoneze armonia cerului ce

dincolo de răsărit m-aşteaptă…

Inima mea…inima mea este un pumn de carne,

provenită dintr-o mână de ţărână,

şi-ar vrea atât de mult să poată

auzi şi înţelege

cum dragostea aflată între om şi Dumnezeu

răsună !

Te rog, coboară aurora nevăzută

a mângâierii şi înţelepciunii Tale

şi-nlocuieşte corzile chitarei

ca în curând să pot să-Ţi cânt ,Iisuse,

numai Ţie, Osanale…

Ecou

Se zbate lumea-ntre păcat şi moarte,
Pământu-i plin de oameni egoişti, cu ochi săraci…
Cutremurele-nghit vieţi şi trupuri neaflate
Iar tu priveşti nepăsător şi taci…

Sunt oameni care poartă Evanghelii multe,
Sunt mâini întinse, trupuri ce aşteaptă să le-mbraci…
Sunt voci ce strigă de durere-n văi tăcute
Şi tu ’ţi-acoperi ochii, stai mâhnit şi taci…

Te cheamă Domnul să-I grăbeşti venirea
Şi lanţurile altora te cheamă să desfaci…
Te caută Iisus să Îi împărtăşeşti iubirea
Iar tu, Ilie, Iona, spune de ce taci?

De ce te-ascunzi Ilie repede-n pustie?
De ce picioarele îţi tremură de frică-acum?
De ce te zbaţi cu greu în noaptea cea târzie
Când Domnul ţi-a promis că merge pe-al tău drum?

Şi tu? Ah, Iona, tu…un om neînfricat
Doreşti să te ascunzi de faţa lui Iisus?
De ce nu vrei să mergi unde El te-a chemat?
De ce nu vrei să stai acolo und’ eşti pus?

Se caută-încă oameni să meargă pe pământ
În cele patru colţuri spre-a împărţi cuvântul…
Se caută un om cu zel şi cu avânt,
Să nu-l oprească nimeni, nici marea şi nici vântul…

O ultimă strigare răsună ca un dangăt,
Se mai aude-ndemn prin foşnet de copaci…
Se luptă firea noastra pân la al lumii capăt
Şi tu ce faci, Ilie? Tu, Iona, de ce taci?

Ridică-ţi azi privirea, ridicăte-n picioare
Şi-ascultă ce vrea Domnul de la urmaşii Săi !
Răspunde-i când te cheamă, rosteşte cu ardoare :
O, iată-mă, Iisuse ! Trimite-mă’unde vrei !

Speranţa

În alergarea noastră către ceruri

Cu lacrimi pe obrajii pârjoliţi de soare,

Mai prindem doar o rază-n ale noastre mâini

Şi mai avem o singură salvare :

Iisus, Speranţă spre-ale noastre ţeluri…

Când mâinile ne dor de-atâta trudă,

Când gândurile se-odihnesc pe-al minţii prag,

Mai adunăm o singură comoară-n inimi

Şi mai chemăm un singur cânt de drag:

Hristos, Speranţă e în viaţa crudă !

Când valurile ne-nconjoară cu iuţeală

Şi când săgeţi ispititoare vin la noi,

În depărtare o lumină scânteiază

Şi-ndepărtează orice rele, orice ploi :

Iisus ne-mbracă-n haina cea de gală…

Credinţa dacă pare să se piardă

Şi dragostea de se răceşte între fraţi,

Când bunătatea se cerşeşte pe la colţuri

Spre ceruri să ai ochii îndreptaţi

Şi al Speranţei foc în inimă-o să-ţi ardă…

Iisus a fost Speranţă în trecut

Şi a rămas să fie până-n Veşnicie,

Oricât de grea îţi pare viaţa de trăit

Şi chiar de tremurândă mâna o să-ţi fie

Speranţa va rămâne adăpost şi scut…

Întoarce-te, popor advent! (Osea cap. 14)

Întoarce-te, popor advent, din nou la vremea de demult,

Când tresăreai când Dumnezeu vorbea prin scumpe profeţii,

Întoarce-te căci ai greşit şi mult prea mult ai decăzut

Când adoptat-ai astartei în valea plină de urgii…

Întoarce-te, popor advent, căieşte-te-n genunchi amar,

Iertare tu vei căpăta de la-al tău Domn Iisus Hristos…

Dar adu-ţi astăzi trupul tău ca al recunoştinţei dar

Emană-al bunătăţii fum dar şi al dragostei miros…

Adu cuvinte de căinţă şi-ntoarce-te la Dumnezeu,

Rosteşte cu-ale tale buze un cânt de laudă, curat…

Trezeşte-te, popor advent, să nu devii curând ateu,

Şi să nu strigi când El veni-va că goală candela-ai uitat !

Cum are şi orfanul milă la Dumnezeul din ‘nălţimi

Aşa şi tu, popor advent, vei reafla ce-i bucuria,

Iar rana fi-va-ţi vindecată, atins vei fi de heruvimi

Iar Tatăl te va lua în braţe şi-şi va retrage-ncet mânia…

Popor advent, vei fi ca roua ce cade-n calde dimineţi,

Vei fi din nou un crin curat săpat în valea cea adâncă

Da, măreţia-ţi va fi mare, la umbra-ţi vor renaşte vieţi,

Vei bea din cupa frumuseţii şi înălţat vei fi pe Stâncă …

Popor advent, fii înţelept şi seama ia la-aceste lucruri

Căci Domnul este Drept şi Sfânt şi căile Îi sunt curate,

Dispreţuieşte răzrvătiţii şi nu priveşte-ale lor trupuri

Dar îi iubeşte pe cei sinceri şi ca să ierte Domnul poate…

Întoarce-te, popor advent, mai este-o ultimă strigare !

Un ultim sunet dat de goarnă, un singur foc, un singur semn !

Curând Iisus se va întoarce cum a plecat la înălţare,

Popor advent ! Popor advent ! Ascultă ultimul îndemn !

Pasi in doi

Am pornit în călătoria vieţii lângă Tine, Doamne,

Mi se părea un vis şi drumul mi se arăta promiţător…

Credeam că vor fi numai primăveri fără de toamne

Şi că voi învăţa să merg în sus fără să mai cobor…

De bucurie, fiecare parte-a trupului a început să uite

Că tot ce am şi tot ce sunt se datorează numai Ţie…

Şi, în curând, a încetat urechea-mi să Te mai asculte

Şi sufletul a încetat ca să mai bea în fiecare zi din Apa Vie…

Dar într-o zi m-a doborât o lovitură la pământ

Şi-am început să plâng neputincios căci îmi uitasem starea…

Uitasem ce înseamnă rana provocată de cuvânt

Sau pierderea luminii când în faţă-ţi străluceşte zarea…

Mi-am amintit de Tine-atunci şi de momentu-n care am pornit

Pe drumul vieţii împreună, făcând un sacru legământ…

Şi Te-am învinuit, Iisuse, pentru necazul ce-a venit

Strigam că nu exişti niciunde, nici sus în cer, nici pe pământ.

Am început să îmi fac planuri şi mă zbăteam ca să câştig

Să Îţi arăt că fără Tine eu încă pot să mai trăiesc,

Deşi simţeam cum mă usuc şi cum mă pierd ‘n-al urii frig

De Tine nu vroiam s-aud şi mila-Ţi n-am vrut să cerşesc…

Credeam că ai fugit de mine când m-ai văzut căzut şi gol,

Credeam că mă dispreţuieşti şi că nu vrei să mă auzi…

Stăteam cu lacrimile-n ochi şi aşteptam un ajutor

În timp ce Te priveam, Iisuse, cu ochi haini şi răi şi cruzi !

Am început să strig la Tine : “ De ce, de ce nu mă asculţi?

Acum chiar ai plecat, Străine, si m-ai lăsat al nimănui !

În faţa-mi mi se aşternuse urmele paşilor desculţi…

Erau atât, doar o pereche…credeam că sunt ai mei nu-ai Lui…

Atunci o ură şi mai mare cuprinse inima-mi de piatră:

Ai fost cu mine doar atunci când fost-am fericit în viaţă,

Când a venit necazul mare m-ai părăsit şi astăzi, iată,

Cum stau pribeag şi-aştept să vină la mine stropii de speranţă…”

Dar cum plângeam văzui o mână ce-a coborât asupra mea…

M-a mângâiat cu raze calde şi-o voce mi-a vorbit curat…

“Ah, nu Te-am părăsit copile, în palmă-am vrut a te purta,

Dar când văzut-ai că ţi-e bine de lângă Mine ai plecat…

Eu Te-am iubit atunci, şi-acuma Eu te iubesc la fel de mult,

Am mers mereu pe lângă tine şi ţi-am vegheat paşii făcuţi,

Mă bucuram de fericirea-ţi, Mi-ar fi plăcut să te ascult

Cum îmi împărtăşeşti trăirea, mi-ar fi plăcut să nu Mă uiţi…

Atunci am mers pe lângă tine dar astăzi n-am făcut aşa,

Ţi-am spus că te voi însoţi pe cale-n orişice moment,

Văzut-ai pe nisip o urmă şi-ţi spun că nu era a ta,

Era piciorul Meu acolo iar tu…ah, tu erai absent…

Când a venit şi suferinţa, te-am luat în braţe să te-ascund,

Te-am încălzit, ţi-am şters privirea deşi M-ai alungat cândva…

Deaceea sunt doar o pereche de paşi ce în nisip se-afundă

Căci Eu treceam prin suferinţă şi-am vrut în braţe-a te purta…”

M-am ruşinat când auzit-am ce Domnul îmi descoperi…

Eu niciodată n-am fost singur deşi L-am alungat cu ură…

În dragostea-I mă ascunsese şi rănile îmi îngriji,

Deşi-L tratat-am cu răceală El data-mi-a în schimb căldură…

Am neglijat un legământ ce l-am făcut cu El odată

Spunând că-n orişice moment vom face paşi în doi, mereu,

Şi L-am lăsat să meargă singur, purtându-mă ca altădată,

M-a luat în braţe ca să trec de valul vieţii mare, greu…

Îţi mulţumesc, iubit Iisuse, pentru-a Ta Sfântă călăuză,

Şi-ţi mulţumesc că eşti cu mine şi că m-ajuţi şi mă susţii…

De-i primăvară sau de-i toamnă căzând a anilor grea frunză

Vom face paşi în doi de-acuma pân’ ce pe nori ai să revii…

Daca ai sti

Ah, dacă ai şti cât te iubesc !
Nici marea nu poate cuprinde în
toată dimensiunea ei
dragostea mea…
Nici stelele, în toată strălucirea lor,
nu pot ca să exprime
ce îmi simte inima…
Ah, dacă ai şti cât te iubesc
te-ai întoarce fără să murmuri,
te-ai năpusti în braţele
vântului şi
ai alerga spre mine
fără repaus, plin de nădufuri…
Dacă ai şti cât te iubesc s-ar opri
timpul în loc !
Ar îngheţa oceanele şi
cerul s-ar topi în foc…
Gâdilând luna în palmă,
i-ai săruta fruntea ca să te aducă
la mine…
Ai săpa gropi în infinit ca să mă găseşti
şi ai tăia tăcerea cu ţipete străine…
Mi-ai culege dragoste
ca să mai traiesc
şi mi-ai aduce notele unei melodii de vară…
Ah, dacă ai şti cât te iubesc !

Multumesc

Duminica, pe 28 Martie, bucuria imi inundase inima cand am vazut in fata casei mele persoana care mi-a readus dragostea.
Zilele petrecute impreuna au trecut ca un fulger lasandu-mi mai apoi doar amintiri…
Momente de fericire, momente pe care nu le traisem pana acum, imbratisari si zambete, sarutari si aprecieri, atingeri si priviri…toate, absolut toate, au facut ca p lecarea lui sa doara si mai mult.
Lacrimile au curs pe masura ce il simteam ca se departeaza de mine. Desi ma consideram o fire puternica si nu vroiam sa imi destainui sentimentele fata de el de data asta nu am reusit.
Am descoperit ca puterea nu consta in refugiu ci in iubire…am aflat ca suferinta poate fi transformata in fericire doar printr-o privire si un zambet, doar printr-o atingere…
Aseara mi-am deschis bratele si am dat drumul celui mai frumos fluture…l-am lasat din nou sa zboare desi stiam ca ia cu el o buna parte din mine…ascultand tacerea ii uram un zbor placut spre culmile fericirii…
Nu stiu in ce masura suferea el insa ultima strangere de mana a fost pentru mine o ultima taietura in inima…
Orele sunt atat de pustii cand nu le imparti cu cel pe care il iubesti iar mintea si inima parca nu functioneaza cand nu il vezi !
Dragostea…cine o poate intelege? Poate doar cel care plange macar o data din cauza ei…
Stiu ca inima mea se va impietri din nou in urmatoarele saptamani dand prioritate vietii profesionale deaceea, iubitule, iarta-ma.
Vreau sa iti multumesc pentru ca ma iubesti si vreau sa iti amintesti ca, indiferent de ce as spune, si eu te iubesc !
M-ai facut sa realizez ca dragostea poate topi pana si cei mai inalti ghetari ai urii, ai descurajarii si ai indiferentei…mi-ai aratat ca viata are o fatada mult mai frumoasa cand este poleita cu iubire…mi-ai aratat ca pot exista si pentru altcineva si nu doar pentru mine…
Te iubesc !

Limită

1. Cutreierând colinele vieţii cu cărări abrupte

Am cunoscut întinderi mari de ape şi pământ,

Dar am văzut că tot mai sunt minuni necunsocute

Şi ape nepătrunse de vreun gând…

Ca Iona, suntem prinşi într-o capcană

Şi ne trăim viaţa spintecând pereţi,

În palme şi pe degete purtăm o rană

Din cât am ros în cărămizi şi-n

suflet certăreţ…

Dorinţa de-a descoperi mai mult ne cheamă

Şi vrem s-agonisim comori întregi în aur,

Dar când peretele se frânge sub dureri şi teamă

Descoperim că suntem înghiţiţi de-un

alt balaur.

Victorioşi asupra valurilor mării

Ce ne-nghiţeau cu-atâta sete de venin !

Realizăm, privind în zorii trişti ai depărtării,

Că n-am făcut decât să dăm de alt perete,

de alt chin.

În dreapta observăm albastru orizont

Acelaşi care ne-nconjoară, ne închide!

Deşi considerăm că am învins pe front

Se pare că învingem doar iluzii dintre

văi aride !

O limită e viaţa, limită străină

Deşi o întâlnim la fiecare pas…

Chiar dacă libertatea-ntârzie să vină

Să nu cedăm ! Limanul deveni-va, în

curând, popas!

Tată

Tată, a nins pe părul tau…

Ai aruncat mreaja în mare

pentru a mai prinde câteva clipe

de fericire…

În sufletul tău este primăvară,

este cântec şi iubire…

Tată, te-am rostit prima dată

cu un tremur în glas…

Fără tine, casa noastră ar fi fost

atât de pustie,

ca un ticăit de ceas în singurătatea

camerelor goale…

Stai lângă mama, stai langă

visele şi prăbuşirile copiilor tăi

iar braţul tău e ocrotire

şi e sprijin pentru a urca pe dealuri,

pentru a ieşi din văi…

Tată, îmi amintesc frumoasele

clipe în care vedeam cerul

lângă tine…

Erau momente în care zâmbeam

sau în care îmi ştergeai lacrima

ca să îmi fie bine !

Îmi amintesc privirea grijulie

cu care-adesea mă înconjurai

şi-n care eu ades mă rătăceam când,

pentru-a mea greşeală,

mă mustrai…

Tată, te privesc acum

şi văd că eşti acelaşi…

acelaşi om trebăluind prin curte,

cu paşi mărunţi, cu chibzuială

de arcaş…

Mâinile tale tremurânde

îşi îmbrăţişează nepoţii cu

aceeasi iubire,

ca atunci când eu te necăjeam să

îmi vorbeşti

despre livezi şi nemurire…

Îţi mulţumesc pentru c-ai fost în

viaţa mea de la-nceput

şi pentru că mi-ai întins mâna

de fiecare dată cand,

împiedicându-mă-am căzut…

Tată, peste ani, te voi vedea stand

pe o bancă a amintirii…

Vei răsfoi pagini vechi aşa cum şi eu

te voi căuta pe drumurile copilăriei,

în sonetul iubirii…

Te voi găsi acolo, lângă mama,

ţinându-i mâna şi spunându-vă

poveşti ca altădată…

Veţi fi doar voi, ca la-nceput,

iar eu observator, pictând un basm

ce va începe cu “a fost odată…”

Nu credeam

Nu credeam că stelele pot străluci

în palma mea

şi nici că pleoapa

poate acoperi un suflet întreg…

Nu credeam că există tăcere în zgomotul

grijilor din noi

sau că atunci când stau pe loc, de fapt,

abia încep să merg…

Nu credeam că pot tresări la atingerea

nimicului

şi nu ştiam că un tot

poate fi neîntregit…

Nu credeam că mă pot juca cu inimi

pe un teren imaginar

şi nici că pot cuprinde în ochi

atâta infinit…

Nu credeam că se îmbrăţişează până

şi astrele !

Până şi razele soarelui,

părticică cu părticică din el !

Nu ştiam că visele sunt frânturi din noi,

luate şi aruncate ,

considerându-le nimicuri ce pier !

Nu credeam că oamenii pot fi îngeri şi

demoni în acelaşi timp,

nici că pot zbura de pe stânci înalte

cu aripile încă frânte…

Nu credeam că mintea poate înţelege

minunile culese în

coşurile vieţilor noastre sângerande…

Nu credeam ! Nu credeam că ura

se naşte din dragoste

sau că o lacrimă încolţeşte din ceea ce

cândva iubeam !

Nu credeam că cerul poate fi în noi

şi că zâmbetul poate fi paşaportul spre

un nou liman…

Nu credeam în nimic, nici în moarte sau

viaţă, nici în mine !

Nici în victorii sau în piedici,

nici în roua ce cade

pe buze ca să mi le-aline !

În putere, în cântec, poezie sau floare,

nu credeam, nu puteam să-nţeleg ce exprimă !

Nu credeam că ce este un tot pentru mine-n

momentul de faţă,

poate fi pentru altul nimic sau ruină !

Grandoare

Doamne, aş vrea să-Ţi mulţumesc

pentru iubirea Ta ce-ai

arătat-o când ai fost jertfit…

Aş vrea în orice clipă să Îţi pot

cânta pentru că, încă nenăscut,

Tu m-ai iubit…

Ştiai viaţa mea şi fiecare pas pe care

a urmat să-l fac Tu l-ai ştiut,

ştiai ce bucurii eu voi avea şi tot

ce mâna mea să facă-ar fi putut…

Ştiai că voi greşi şi că, Iisuse,

pe o cruce, părăsit de toţi eu

Te voi răstigni

şi mai ştiai că voi fugi de lângă Tine

şi-n lumea de păcat şi murdărie

eu voi adormi…

Şi-atunci mă-ntreb: de ce?

De ce-ai îngăduit ca trupul meu

să se mai nască, să trăiască?

De ce?

Tu inima-mi de piatră o ştiai!

Ştiai că-avea să Te batjocorească !

De ce Ţi-ai desfăcut cu dragoste-ale

Tale braţe să mă

prinzi în ele

când m-am întors, murdar şi zdrenţuros,

ca-un fiu risipitor,

purtând păcate grele ?!

Ai suferit când palmele Ţi-au fost

bătute-n cuie, da, ai suferit !

Ai suferit când coasta Ţi-am străpuns

cu sabia şi când

oţet Ţi-am dăruit !

Ai suferit şi Te-a durut enorm de mult,

profund, durere fără margini ,

şi-ai plâns amar cu lacrimi

de iubire,

lăsate-apoi pe Sfinte pagini …

Iubire eşti şi Cântec pentru sufletele

zbuciumate de aici …

Şi rouă pentru inima-nsetată dupa viaţă

şi pentru cel pe care din noroi Tu îl ridici…

O, Doamne, mulţumesc !

Nu meritam nimic din ceea  ce-ai făcut ­!

Eşti pentru mine Răsărit şi-Apus…

Zâmbet şi Lacrimă …Sfârşit şi Început !

Rătăcire

Adăpostit într-o cămară cu pereţi din cărămizi,

Aştept să îmi vorbească razele de soare…

Aştept să mă privesc în inimi ca-n nişte oglinzi

Ca să îmi pieptăn sufletul zburlit ce plânge cu ardoare.

M-ascund în călimara cu cerneală albă

Pentru-a vopsi interiorul negru-al trupului…

Doresc să fiu statuie pe o stâncă ‘naltă

Dar să primesc puterea şi iubirea omului.

Tresar când mă atinge vidul pe bărbie

Şi râd când simt miros de viaţă irosită…

Sunt om şi omul uită tot ce ştie

Chiar ce-i din el, din inima-adormită…

Aud un strigăt mut şi un ecou pe munte,

Privesc cu ochi de orb tot zgomotul din mine…

Miros cum lumea toată în juru-mi se învârte

Şi cu urechi de surd ascult cum moartea vine.

Mă sperii şi tresar ! Mă furişez în mine !

Mă-mbrăţişez cu cântec, cu murmur de copil !

Doar vântul se mai joacă, pe braţul lui mă ţine

Şi-adorm adânc cu-n zâmbet curat şi pueril…

Inmormantare

Mi-am pus în doliu inima-mi pustie,

Iar cerul inimii mi s-a întunecat.

A fost priveghi aseara în pridvor

Dar nu îmi amintesc pe cine am înmormântat.

Ştiu că ceva se rupse din întreg

Şi parcă trupul meu se simte incomplet.

Aş vrea să ştiu, cine-a murit aseară?

Pe cine, oare, nu mai pot s-aştept?

În cimitirul inimii de zile negre

Păşii stingher să caut un mormânt

Şi am privit, dar de la depărtare,

Pe-acele cruci înfipte în pământ !

În colţul plin de spini şi buruiene

Văzu-i o cruce nouă, ridicată.

Am mers să văd ce este scris pe dânsa…

O fi persoana de aseară moartă?!

Era sculptat cu litere de sânge:

“Iisus, Mântuitorul lumii a murit !”

Şi sub incripţie-am văzut că scrie:

“Trădat de omul care l-a iubit!”

Mi-am amintit atunci cu întristare

Momentu-n care eu L-am răstignit.

Mă deranja prea tare în decursul vieţii

Aşa că eu afară L-am poftit…

Şi-acum trăiesc o viaţă fără zâmbet

Şi nu mai ştiu de nimeni să ascult !

Ah, ce durere am de-atunci în suflet !

Nici pacea nu o mai găsesc demult !

Îngenunchez aici, pe-acest mormânt

Din inima mea goală şi murdară…

Dacă în viaţa altora trăieşti

Mă iartă, Doamne, că Te-am dat afară !

Te-am alungat crezând că-mi va fi bine

Dar am greşit când eu Te-am îngropat.

Ceva s-a rupt din trupu-mi păcătos

Şi-abia atunci greşeala am aflat…

Nu vreau s-aştept trei zile până-nvii

Cum ai făcut în vremea de demult !

Te rog, Iisuse, vino chiar acum,

Prefă-mi tristeţea în surâs plăcut.

8 Martie

Zi de 8 Martie, zi de primavara. A inceput cu un zambet al soarelui si o imbratisare a fulgilor de nea care se jucau in parul meu.

Am mers la scoala de dimineata si asteptam…oare ce asteptam? In nici un caz surpriza baietilor

S-a intamplat sa plec impreuna cu colega mea chiar in momentul in care acestia au sosit la scoala cu 2 torturi si niste frumoase lalele. Nu stiu daca au inteles gestul nostru(dar fiti atenti) : de ziua lor, pe data de 1 Martie, am plecat, aproape neintentionat, chiar in momentul in care trebuia sa ii fi servit pe ei. Fetele au participat insa noi, nefiind la scoala, am ramas pe dinafara fapt pentru care “ni s-au scos ochii” de catre “sefa”.

Am considerat ca, cel mai corect este sa repetam gestul de “ziua noastra” pentru a inlatura orice conflict asa ca am plecat fara a auzi vocile colegilor care ne strigau. Nu stiu in ce masura a fost dezamagirea baietilor insa stiu ca s-a simtit bine altcineva . Gest urat dar demn, gest ce a lasat doua lalele pestrite suspinand, pe banca singuratica.(scuzati-ne , baieti)

Dupa ce am pasit afara din scoala m-am gandit ca de 8 Martie frumos ar fi sa fac ceva caritabil, ceva ce imi doream sa fac de mult si anume sa donez sange. Imi tremurau picioarele cand am intrat pe poarta sediului de transfuzie insa gandul ca cineva poate fi salvat prin asta imi dadea curaj. Am mers si m-am prezentat, fapt pentru care am fost dusa intr-un salon unde urma sa mi se faca analizele. Nu pot spune ca incaperea prezenta toate conditiile insa oamenii de acolo aveau un suflet mare pe masura activitatii centrului respectiv. Dupa ce mi s-a recoltat ceva sange pentru analize am aflat ca am grupa 0 rh+. Am fost data pe mana altei asistente(am fost pe mana a 5 persoane pana la operatia de donare), unde am fost cantarita si pentru ca nu indeplineam intru totul conditiile necesare unei personae pentru a putea dona deoarece aveam ceva kilograme in minus, am fost supusa unor analize mai serioase apoi , dupa un ceai si un calciu, mi s-a acordat dreptul de a dona “daca asta imi era dorinta”. Acul care mi-a penetrat pielea avea dimensiuni neasteptate insa nu m-am lasat descurajata. Asezata pe pat priveam valurile de sange scurse prin furtunul de plastic. Desi mi s-a spus ca “nu am vene pentru donare” si desi i-a luat 5 minute asistentei sa imi gaseasca o vena, sangele nu inceta sa curga. In foarte putin timp, jumatate de litru de sange se scursese din trupul meu. Nu ma simteam nici ametita, nici bolnava, nici neajutorata. Gandurile imi erau la cei care sufera de lipsa acestui lichid ce da in culoare maronie, la momentele in care uitam ca sange ne-a salvat sangele, ca viata noastra a fost salvata de viata Lui, a Domnului Iisus. In curand este Pastele dupa calendarul ortodox. Oare ce inseamna aceasta pentru om? Meditatie sau bautura? Respect fata de Dumnezeu sau injuraturi? Cruce purtata in inima sau cruce purtata la gat si injosita prin cuvinte murdare? Oua rosii sau ochi plini de recunostinta indreptati spre cer?

Pastele ar trebui sa fie in fiecare moment in viata noastra alaturi de inviere si inaltare. Nu data conteaza ci modul in care Iisus este reflectat in vietile noastre. Multi traiesc dar nu stiu de ce traiesc asa cum cel/cea care va primi sangele de la mine nu va sti cine i l-a donat. Multi isi irosesc viata fara sa stie ca nici nu le apartine.

In cele din urma, inima mea a crescut cand a dat o parte din ea astazi . 8 Martie nu inseamna egoism ci inseamna a te gandi la ceilalti. Nu poti primi un cadou mai mare decat acela de a putea darui si de a vedea zambete provocate de tine.

Oameni care “uita” oameni

Vineri, cand am ajuns acasa, am primit din partea surorii mele de curand ajunsa in tara, un parfum. L-am desfacut si i-am “testat” proprietatile . La un prim miros un fior mi-a strabatut corpul. Mi se parea atat de cunoscuta aroma care imi patrunsese pana dincolo de tegument…

Am insistat asupra mirosului, din cand in cand reveneam si inspiram aerul ce staruia in capacul sticlutei. Spre seara, am luat-o in mana pentru ca ma atragea continutul ei nu atat de mult ca miros ci ca ceva de demult. Parca imi spunea o poveste ingropata, parca inchidea in ea un album intreg.

Pentru prima data m-am uitat la numele parfumului insa acesta nu imi dadea nici un indiciu.

Am intors-o si, imediat, mi-am dat seama ce e cu sentimentul care ma cuprinsese.

Am alergat in sertarul de foarte mult timp nedeschis si am rascolit printre lucruri. Am scos de acolo o sticla ce avea capetele frumos impodobite in lemn.

Am deschis-o si am inspirit mirosul care inca il detinea. Ah, atat de asemanator ! Asta era !

Am alaturat cele doua parfumuri si le-am privit. Diferite, intr-adevar, insa continutul prea putin se deosebea. Primul parfum il primisem de la o persoana din trecut, cu ocazia aniversarii, in anul 2003. De cand nu mai aveam nici o tangenta cu persoana respectiva am inlaturat orice ar fi putut sa imi aminteasca de ea. Imi aminteam de serile in care pulverizam parfum la incheieturile mainilor inainte de a iesi la plimbare. Deasemenea, imi aminteam de o seara anume cand acea persoana a intarziat la “intalnire” si eu incepusem sa pasesc greoi spre casa. Nu dupa mult timp am auzit o voce in intuneric : “Andreea!” Desi nu ne puteam vedea stia ca sunt sau am fost acolo. Dupa ce i-am raspuns mi-a spus atat de sigur: “Stiam ca ai fost aici, ti-am cunoscut mirosul parfumului si stiam ca nu poti fi departe!”

Aplic aceasta experienta in viata tuturor oamenilor. Atat de multi sunt cei care spun ca uita trecutul ! Atat de inconstient se mint !

Trecutul inseama oameni iar oamenii nu pot uita oameni. Cel mult ii pot ignora, le pot acorda o mai mica valoare insa in nici un caz nu ii pot uita deoarece nu iti poti uita viata.

Se intampla ca unii sa caute aceeasi aroma a parfumului din trecut insa pusa in alta sticluta. Macar infatisarea sa fie diferita ! Asa se mint, asa detin ceea ce au mai avut si au pierdut.

Nu de putine ori am auzit afirmatia in cadrul cuplurilor: “am uitat-o, nu mai am nici o legatura cu ea!” Atunci ma intreb : daca a uitat-o cum de isi aminteste ca nu mai are nici o legatura cu ea? Adica, cum poti sa spui despre cineva ca l-ai uitat cand stii despre cine vorbesti?

Un singur indiciu a fost suficient pentru a-mi da seama ce ma leaga de parfumul proaspat primit si anume originea acestuia : Paris,  “Glaring Wind”. Acelasi indiciu ne trebuie fiecaruia ca sa ne descoperim caracterele, ca sa aflam prezentul si, in mica parte, viitorul.

Căutătorule !

Căutătorule, de ce suspini?

Te-ai rătăcit pe larga cale-a ta?

Nu ai găsit blândeţe-n glas

Şi nici putere spre-a te ridica?

Străbaţi pustii pentru-a găsi un far

Dar nu găseşti decât amar şi spini;

‘Ţi-ndrepţi privirea-n zare însă nimeni

Nu îţi răspunde calm, cu ochi senini.

Căutator ţi-e numele şi-ţi va rămâne

Dacă nu cauţi locul plin de viaţă.

Săpa-vei gropi adânci în boabe de nisip

Şi vântul, şuierând, ţi-o râde-n faţă.

Opreşte-te o clipă, drag căutător,

Din alergarea-ţi zbuciumată, fără ţintă !

Îţi dau un far, o Sfântă călăuză

Ce-ţi înnoieşte sufletul şi inima-ţi înfrântă.

Îţi dau un loc de pace şi iubire

În care poţi să poposeşti în orice zi…

Sfânta Scriptură se numeşte, şi acolo

Vei învăţa ce-nseamnă să iubeşti şi a iubi.

Atunci picioarele-ţi găsi-vor şi odihnă,

Iar inima avea-va Sfântă vindecare,

Nu vei mai fi căutator ci al tău nume

Va fi: “Al Cerului Drag Cetăţean de-Onoare!”

Iubesc

Iubesc orice cântec de iarnă

amorţit din cauza frigului din

sufletele noastre…

Iubesc tot ceea ce se numeşte “mamă”

şi toate nuanţele albastre…

Iubesc tăcerea care ţipă-n trupul slab

dar şi-orice ţipăt care

tace într-un cald mormânt…

Iubesc să mă ridic pe munte

şi să cad

din apele tristeţii pe pământ.

Iubesc să văd zăpadă când

e vară

şi soare rece-n fierbinţeala răzbunării

ce se stinge !

Iubesc şi clipa ce-o aştept să moară

în mâna ce mângâie şi

ce plânge…

Iubesc durere,bucurie, cântec

de dor sau fericire, îngânat

în văi pustii !

Iubesc viaţa, moartea strânse

în acelaşi pântec !

Iubesc să fiu lovit şi-apoi să reînvii …

Primavara…bine ai venit !

In pamantul acoperit cu apa, soarele se oglindeste si isi aranjeaza razele in asa fel incat sa intepe fiecare fereastra a caselor pleoştite asemeni unor ciuperci obosite de atatea lovituri ale stropilor de ploaie.

Am iesit dimineata afara si am respirat adanc aerul de primavara. Cerul de un albastru viu, nu putea sa nu te incante…parca era pictat cu pensula veseliei. Pomii isi scuturau crengile si parca oftau a multumire dupa iarna grea care ii toropise…erau asemeni mainilor de mama ce stau gata, gata sa prinda bebelusul dintr-o frageda cadere. Valuri de iarba uscata, verde, puneau petece pamantului ca si cand acesta ar fi explodat ici-colo formand gauri negre in timp ce striga „Vreau aer! Ma sufoc !” Scuturandu-si aripile in semn de dezamortire, pasarile fac gimnastica si isi antreneaza glasul pentru noul repertoriu din aceasta vara. La sunetul lor, vezi pe alocuri cate o insecta ce merge agale asemeni unei mirese ce paseste spre altar cuprinsa de teama.

Apele se clatina in dansul dat de şuierăturile vântului. Valsează impledinu-se in armonie si pace, in frumusete si nevazut…

Ghiocelul, umil, isi arata curajul, ambitia, facandu-se vazut si anuntand inceputul unui nou sezon asa cum copilasul striga de bucurie cand face inca un pas spre viata.

Intr-un colt, se vede un petec de zapada ce ofteaza a tristete asemeni unei gazde ce isi primeste musafirul nepoftit…din el iese abur anuntand descompunerea lui…

Printre lacrimile pe care le varsă, lacrimi provenite din ceea ce au fost candva fulgi de nea, sopteste slabit, inceţoşând zarea pentru ultima data:„Am imbatranit…primavară, bine ai venit !”

Nimic

Am alergat atâţia ani în şir

Crezând că voi ajunge la sfârşit…

Am alergat cu mâinile întinse

Şi în final am prins NIMIC…

Am învăţat ore la rând,

Şi-am vrut mai sus să mă ridic,

Am ascultat de oameni mari

Şi-am înţeles atât : „NIMIC!”

Am prins aripă de iubire,

Şi-am vrut s-o dau şi-altcuiva,

Însă în loc de flori şi zâmbet

Lăs-ai NIMIC în urma mea…

Atunci m-am aşezat pe norii

Din sufletul pustiu şi strâmt…

Viaţa-mi pare că e goală

Deci sunt NIMIC pe-acest pământ.

Ah, tu, Nimic ieşit din toate,

Te laşi de lume absorbit !

Îl laşi pe om să te adopte

Crezând că-i tot dar e NIMIC !

Colectie de februarie

Viata noastra se reduce la numai cateva activitati…credem ca trece totul si din aceasta cauza nici nu ne mai luptam pentru a opri timpul in loc…devenim indiferenti, se accepta visele si se ignora realitatea.

Cu cateva saptamani in urma am avut ocazia de a merge in practica la un anume spital judetean in sectia de neurologie.

Prima zi am iesit de acolo abia tinandu-ma pe picioare. Mi s-au aseazat pe inima cazurile de acolo. Oameni care intr-o clipa au ajuns la spital. Intr-o fractiune de secunde viata poate fi schimbata total…doar printr-o ruptura a unui vas din organism, doar prin exercitarea unei activitati necorespunzatoare. Am vazut oameni care si-au lasat copiii si sotia acasa plangand…am vazut mame care plangeau in urma copiilor lor …am vazut persoane care nu au fost vizitate nici o data si priviri care doreau sa spuna ceea ce gura lor nu mai putea exprima de saptamani intregi. Pe langa acestia am vazut indiferenta…mult prea multa…nimic nu se compara cu o inima rece, cu o inima de stanca. Totul porneste de la noi. Mi-am dat seama ca spitalul nu ofera conditiile asteptate. Pe langa aceasta, nici personalul nu este corespinzator cerintelor. Duritate, vorbe reci, priviri taioase…asta am intalnit. In a doua dimineata, am inceput sa ma apropii de oameni, sa ii hrnesc, sa le vorbesc si sa le zambesc in timp ce ii atingeam. Mi-am dat seama ca nu au avut parte de asa ceva in momentul in care un batranel, dupa ce am depus tot efortul pentru a-l hrani, a spus in timp ce ma indepartam de la patul lui : „Ehe, sunteti voi rele(referindu-se la personal) dar vad ca mai sunteti si bune !”

Oamenii ajung in spitale bolnavi fizic insa pleaca de acolo imbolnaviti sufleteste. Caldura impartasita cu cei din jur, combinata cu tratament, dragoste si intelegere, poate vindeca si rani fizice dar si rani sufletesti insa medicamentatia simpla, aruncata peste umar, poate vindeca rani fizice provocand rani sufletesti.

Am lasat in urma acea sectie cu lacrimi in ochi .

Intr-o seara, in timp ce ma gandeam la experienta avuta, am observat pe perete umbra lustrei a carui bec era aprins…ghirlandele lustrei erau atat de mici in realitate insa acolo apareau enorme acoperin jumatate de perete. Apoi am realizat ca tot asa vor sa para si oamenii… stau in lumina provocand umbre, aparente, insa cand lumina artificiala se stinge ramanand cea naturala, omul este descoperit in totalitate. Abia atunci ne pitem da seama de caracterul celui cu care avem de-a face.

Asta am patit acum 2 luni cand am reusit sa trimit editurii spre publicare o a doua colectie de poezii . Sunetul telefonului m-a trezit intr-o zi. Era chiar doamna care se ocupa de lucrarile mele. M-a anuntat ca, de data aceasta, daca vreau coperta trebuie sa ii platesc pe ei pentru a o face. Am intrebat pretul si am ramas uimita ca pentru ceva atat de mic si simplu mi se cerea o suma neasteptata din punctul meu de vedere. Asa se face ca am pornit cu avant la prima carte, cu coperta editata de mine, si m-am impotmolit la cea de-a doua. Si astazi, cartea este la editura , neputand fi publicata pentru ca nu am realizat coperta. Probabil ca va fi terminata si a-l treilea volum de poezii, si romanul, iar cartea va ramane tot acolo.

Asadar, aparentele inseala si avantul cu care pornim intr-o anumita activitate poate fi taiat de acestea.

Un al doilea aspect observat la spital au fost banii. Da, chiar banii. Sa incep cu concluzia?

Daca avand bani nu poti face ca visele sa devina intru totul realitate atunci fara bani e ca si cum nu ai putea trai.

Cu bani poti cumpara multe lucruri dar si cu viata simpla poti cumpara ceva si anume moartea.

In a doua zi de practica colega mea, Ionela, m-a facut atenta la gestul unei asistente atunci cand pacientul a vrut sa ii dea „ceva” pentru injectie.

Am considerat un mic „accident” caderea acelor bani in buzunarul ei. Apoi, intr-o alta zi, intr-un salon apropiat am vazut aceeasi faza. Pacienta a atins buzunarul asistentei care stia ca suntem in spatele ei. Aceasta s-a dat in spate spunand :

-Nu, nu, nu ! Stai linistita, nu iti mai fac injectie(daca imi dai mita)!

Pacienta a tacut pana cand s-a apropiat din nou asistenta de ea. Mana i s-a strecurat in buzunarul acesteia si a lasat banii acolo, de data aceasta persoana in cauza nemaifacand nici un gest de respingere.

Ce buni actori sunt unii dintre noi !

Totusi, acesta este adevarul. Banul este la putere, inteligenta este calcata in picioare deoarece pentru a mitui nu ai nevoie de folosirea mintii din moment ce toti cei ce accepta mita sunt la fel ca omul care o practica : lipsiti de integritate si de valori !

Altoiul prostiei

S-a uscat pomul iubirii…

Fiecare om aleargă pentru el,

iar cuplurile uită

să-şi împreuneze mâna…

Se instalează o răceala chiar

sub cer

săpând în inimă a urii şi-a

indiferenţei galbenă fântână…

S-a uscat şi pomul răbdării…

la rânduri toţi se calcă

în picioare

şi parcă…parcă-ar vrea

să se omoare…

Bătrânii strigă după ajutor

însă răbdare nimeni

n-are ca să stea în urma lor…

De bunul simţ nici

nu putem vorbi !

A înflorit un pom,

un pom al nesimţirii !

De s-ar putea ca bani să se câştige

chiar promovând ce-a

fost cândva supus cenzurii !

Iar lenevia se alătură aici…

Gunoaiele ne înconjoară tot mai

mult si ne scurtează

viaţa ce

cândva a fost apreciată…

Îţi pasă? Nu, nu vrei să te ridici;

viaţa ta înseamnă doar mâncare,

somn şi filme ce dragostea în altă

formă ţi-o arată…

Şi încă-un pom răsare-n locul

educaţiei…

Pomul prostiei şi-al

încrederii de sine…

Lăsăm cultura ca s-o-nveţe alţii

şi ne-alinăm cu gândul : “va fi bine…”

Şi-aşa, când ieşi ‘n-lumii grădiniţă

şi livadă,

găseşti copaci uscaţi, gemând

sub viermi şi goi…

Vom curăţa vreodată

gândurile, viaţa?

Sau semăna-vom răutatea

într-un alt altoi?

Ruina

Trimite-mi şoapta tăcerii

şi lumina nopţii dense…

Scrie raza iubirii

în strălucirea stelei…

Arată-mi forma

cântecului în culori şterse

şi toarnă-mi din el în paharul

setei…

Trimite-mi fulg de

nea din focul urii,

topeşte-mi inima în palmele

tale…

Dă-mi stropi de deşert ud în

vasul de lut

şi poartă-mi piciorul

pe ace de petale…

Răstoarnă-mi tristeţea

şi pune din zare

bucată din lună tivită cu

lacrima-i rece…

Răneşte-mi piciorul

ca aripi să-mi crească,

pe malul de apă,

încet, să pot trece…

Balsam de pelin

peste inimă-mi toarnă

şi glas de amurg să

coboare în mine…

Trimite-mi un spin

încovoiat sub vreme,

zideşte-mă astăzi, din nou,

din ruine…

Realitatea

Realitatea este-o marfa scumpă

ce niciodată nu se poate cumpăra…

De multe ori ne spunem că-o avem însă

ne înşelăm

‘n-ainte de-a o arăta…

Realitatea o înlocuim cu vise

sau încercăm s-o cumpărăm cu bani puţini

şi nu realizăm că-n locul ei

tot ce am dat luăm ’napoi cu ochi haini…

Dăm vise şi tot vise cumpărăm

doar că suntem orbiţi de cum arată,

le vindem vechi, în straie şterse

şi murdare

şi le luăm în haine fără nicio pată…

Suntem prostiţi că asta e realitatea,

mai frumoasă,

că visele se-ndeplinesc uşor, fără efort,

dar, astfel, ni se segmentează viaţa

scurtă,

şi nu vedem,suntem orbiţi

de-al visului confort…

Dăm vise pe-o realitate bine-ascunsă

şi astfel ne trăim viaţa-n vis…

Uităm ce-nseamnă lupta pentru adevăr

şi zâmbet

şi acceptăm doar ce în filmul visului

ni s-a promis…

Aşa dormim o viaţă fără capăt

şi nimeni nu mai poate ca să ne trezească;

O omenire-ntreagă doar visează

lăsând realitatea-n închisoarea

remuşcărilor să putrezească…

Bunatate

Răstălmăcind cuvintele Scripturii

Iisuse, Te-am găsit pe-aceste pagini…

Om simplu, pus în lanţuri de sclavie,

Dar dăruind în jur iubire fără margini…

Te-am văzut un Copil în ude paie,

Apoi adolescent dar liniştit,

Un Om matur ai devenit, Iisuse,

Ai fost umil şi răbdători şi ne-ai iubit…

Ah, câtă bunătate ai în suflet !

Pe-o cruce Tu ai fost lovit, batjocorit !

Aşa a fost atunci…de ce, Iisuse ?

Atât de mult pe oameni i-ai iubit?

O, da…Tu i-ai iubit atunci la fel ca astăzi

Dar noi când Te citim pe Sfinte pagini

Uităm că ce e scris nu-i o poveste veche

Ci-i adevăr rostit în adevăr fără de margini…

Ajută-ne să Te privim cu bunătate

Aşa cum Tu la rându-Ţi ne-ai privit…

Ajută-ne să Te urmăm, Iisus, în toate,

În fapte şi în sunetul de pace nerostit…

Trezeşte-ne din somnul care ne cuprinde,

Dorim să Te simţim când Te citim…

La fel ca ieri, ajută-ne ca azi şi mâine

Cum ne-ai iubit aşa să Te iubim…

Dorinţă de Ianuarie

Ce candoare ! Ce minunăţie de
zăpadă !
Fiecare fulg îl privesc până ajunge
pe pământ…
Cât mi-aş dori să poată
orbii ca să vadă !
Cât mi-aş dori să fiu o
pasăre zburând !
Printre felicitări şterse,
aşezate pe rafturi,
plutesc gânduri de bucurie
şi pace
şi simt cum, pusă într-un colţ,
monotonia zace…
Privind albul din jurul ferestrei,
un şir de dorinţe
se naşte în mine crescând,
adormind, visând clipele
de azi şi de mâine…
Aş vrea să mă înalţ printre
fulgi…ei coborând
iar eu, suindu-mă pe scara lor,
sa-nvăţ ce-nseamnă
soare…nor…
Mi-aş dori să prind de mână
viaţa
şi între palmele noastre
să-aşezăm dimineaţa…
Îmi doresc să cuprind cerul
şi, astfel, să citesc în ochii lui
albaştri rânduri ce
conţin misterul…
Şi îmi doresc,
din toată inima îmi doresc
să am pe străzile
sufletului meu
anotimpul ceresc cu
zăpadă ca în Ianuarie şi cu
soare ca în Iulie…
Pământul să surâdă aburind
de fericire
şi, în acele clipe, să încep să
zbor ca fulgii,
către nemurire …

A iubi

Adormita pe covorul inimii mele am început sa cant durerea si iubirea simultan.
După ce am pasit si in noul an mi-am dat seama ca trupul meu e acelaşi, ca inima nu bate altfel si ca strălucirea din ochii mei a rămas aceeaşi. Poate doar dragostea a crescut si poate doar braţele confuziei s-au îndreptat si mai mult spre mine.
Aplecata peste fântâna sufletului meu am văzut acolo, in întuneric, un trandafir…culoarea verde, neobişnuita, care îl caracteriza mi-a atras atenţia si mi-am dat seama ca vrea sa îmi transmită inocenta dar si imaturitatea sufletului meu.
Înainte cu câteva zile de revelion am primit prin posta un colet. Erau cartile in care se găseau paginile cu poeziile scrise de mana mea. Cat de ciudat mi s-a părut gestul de a-mi cumpăra propriile carti dar la fel de ciudata mi se părea si starea de autor. Simţeam ca am o urma lăsata, săpata adânc in librarii dar simţeam ca nu e suficient. Am răsfoit primele pagini si am observat mici greşeli dar mi-am zis « e prima carte, voi invata de aici pentru următoarea . »
Aceasta a fost o prima bucurie. O a doua bucurie a fost in ultima seara de Crăciun când am avut in braţe o persoana draga, o parte din ceea ce plecase in vara.
Elias este ………… aici as putea spune multe metafore si cuvinte care sa îl caracterizeze insa spun doar atât : Elias este băiatul pe care îl iubesc.
Saptamana in care l-am avut alături a fost aşa cum am prevăzut : scurta si aproape ireala.
Deşi in privirile noastre se citesc planuri marete pentru viitor inca mai dăinuie o umbra a fricii in inima mea.
Daca mă iubeşte doar acum si apoi va dispare acest foc ? Daca se pacaleste singur ca mă iubeşte ascultând doar laudele celor din jur aduse la adresa mea ?
Nu am crezut ca mai pot iubi insa prin el am realizat ca pot iubi mai mult decât am făcut-o vreodată. Asta am realizat luni seara când trenul in care el se afla se îndepărta tot mai mult de mine. Am izbucnit in hohote in timp ce prietena mea m-a luat de mana si m-a îndreptat spre casă asemeni unui copil mic.
Oare de ce acum iubim si peste 3-4 ani uitam ce este dragostea?
Oare de ce suntem atât de egoişti si după casatorie nu mai dăruim un cadou, nu mai aducem flori, nu mai facem declaraţii… ?
Mă infioara gândul ca in curând vom face parte si eu si Elias din categoria oamenilor care trăiesc doar pentru ei si poate pentru copil uitând astfel de soţ/soţie.
Dincolo de aceste gânduri care marsaluiesc pe străzile interioare pot sa spun ca dragostea este cel mai minunat lucru , cel mai frumos sentiment. Dragostea este aripa fara de care niciodată nu am putea zbura prin viata.
Daca o ai si nu o imparti nu poţi avea o viata fericita dar daca o ai si o imparti cu celalalt ea va creste . Niciodată nu se sfarseste, niciodată nu poate fi ascunsa. Este asemeni unei bucurii care aşteaptă sa fie impartasite.
Aşa ca, fie ca ai suferit sau suferi « din dragoste », fie ca inca nu ai iubit sau fie ca iubeşti nu uita ca dragostea nu iţi poate face niciodată rău. Dragostea te alina si te face sa mergi înainte. Nu poţi suferi din dragoste ci din lipsa ei si din modul greşit in care ajungi sa o reflecţi, sa o percepi. A iubi înseamnă a merge in acelaşi pas cu cel de langa tine…nici el mai înainte, nici tu…

Oile sufletului tău

Păstorule,
întoarce-te la oile sufletului
tău…
Întoarce-te şi păzeşte-le
pentru că
în curând vor pleca…
Blândeţea, umilinţa
tu le vei uita.
Păstorule, întoarce-te
în inima ta.
Păzeşte bine
poarta staulului tău
ca nu cumva să intre
cineva acolo
cu gând rău…
Păzeşte-ţi poarta
de al urii lup hain,
de vicleşug şi egoism
ce au ghiozdanul
răutăţii
cu mândrie plin…
Păstorule, întoarce-te
la oile sufletului tău
ca nu cumva să fie atacate
de cel rău
în timp ce-al fratelui tău
staul urmăreşti
ca mai apoi
în faţa tuturor să îl arăţi
şi să-l învinuieşti
că nu e educat în păstorit,
că oile blândeţii şi-a pierdut
şi că oiţa bunătăţii
i-a murit…
Întoarce-te în al tău staul
şi vezi că oile-ţi sunt
pline de scaieţi…
Probabil au umblat în
noapte pe câmpii
şi s-au luat de ele
mulţi drumeţi…
Păstorule, întoarce-te la oile
sufletului tău…
Învaţă să le păzeşti
şi-apoi
poţi merge la-l tău frate
să îi spui ce este bine şi
ce-i rău…

Alerg spre Tine

Doamne,
într-o zi Te voi vedea…
ştiu că mă aştepţi
şi-mi pregăteşti cărarea
pentru atunci…
Ah, de-aş putea să nu-Ţi provoc
durere când mă
prăbuşesc în lunci !
Iisuse, ştiu că într-o zi
eu faţa-Ţi voi vedea ;
ce bucurie-mi va cuprinde
inima-mi rănită !
Voi alerga şi voi sări
în ale Tale braţe şi
voi zbura spre zarea mult
dorită !
Poate că până acum
ai alergat doar Tu spre mine
iar eu fugeam
dar, Doamne, chiar acum
încep s-alerg spre Tine !
Poate că-aşa vom micşora
distanţa
care ne desparte
şi poate, Tată, va fi veşnic
răsărit în loc de noapte.
Da, Doamne…
aştept cu o speranţă-n
trupu-mi ce cândva se
prăbuşea…
aceea că-n curând
Iisuse, eu
Te voi vedea …

La Tine

Îngenunchez din nou în faţa Ta
Cu inima-mi pătată de păcat ;
Nu am curajul de-a mă ridica
Când mi-amintesc de câte ori Te-am înşelat !

Se-aude tril al păsării ce-Ţi cântă…
E-atât de mică însă Te iubeşte ;
Nu plânge şi nicicând nu se frământă
Şi nici la ziua de apoi nu se gândeşte.

Eu însă…însă uit să-Ţi mulţumesc
Pentru că-mi porţi de grijă-n orice clipă.
Cum pot, Iisus, să-Ţi spun că Te iubesc
Când uit mereu că stau pe-a Ta aripă ?

Văd nori ce Te slăvesc fără-ncetare,
Văd păsări ce-Ţi compun noi melodii ;
Văd soare ce-Ţi zâmbeşte când răsare
Şi flori şi ape printre garduri vii !

Printre aceste lucruri minunate
Iisuse, cad şi eu ‘naintea Ta şi plâng ;
Privirea-mi nu-ndrăzneşte să-Ţi arate
Ce am în trupu-mi slab şi-n gând.

Ţi-aş dărui un vas de alabastru
Cu mir spre a-Ţi arăta că Te iubesc
Dar ştiu că-aş face sigur un dezastru
Deaceea-Ţi spun un simplu « mulţumesc ».

Îţi dăruiesc ce am mai scump, Iisuse :
O inimă şi-un trup necurăţit…
Din colţul amintirilor ascunse
Îţi mulţumesc că mă iubeşti…că m-ai iubit…

Timpule

Astăzi m-am certat cu timpul…
m-am trezit dimineaţă
crezând că e abia
pe înserate…
se mai făcea auzit doar vântul.
Dormisem dar parcă
nu cunoscusem
ce înseamnă somnul…
Visasem dar parcă am trăit realitatea…
Şi m-am întrebat :
“Oare unde este dreptatea? »
Timpule, ce eşti tu ?
Cu ce drept vii şi îmi furi din viaţă ?
Cu ce drept vii şi pleci când
mâna anilor
mei de tine se agaţă ?
Acum eram copil şi iată că
nu mai sunt…
Acum trăiesc şi, mai apoi,
ajung să fiu pământ !
Am aflat că te hrăneşti cu lacrimile
celor care îmbătrânesc…
Ei mor şi viaţa-ţi prelungeşti…
Spune-mi acum, este firesc?
Uite, întinde-ţi mâna şi prinde
în căuşul palmei
tale şi această lacrimă
căzută din primul rid lăsat
de tine-n inima
care mă doare…
Aşa ştiu că mai întinereşti
puţin
în timp ce eu mă otrăvesc
cu-al tău venin…
Timpule, am o rugăminte la tine…
Nu vreau ca să mă uiţi,
să faci excepţie la mine .
Sunt om , sunt trecător
şi ştiu că am să mor dar, timpule,
când mâinile-mi vor tremura
de bătrâneţe
te rog nu-mi lua cuvintele
şi nici luciditatea gândului…
măcar aşa, din politeţe….

M-am născut pentru tine

Dragul Meu,
Îţi aminteşti de Mine?
Eu, Iisus, Cel care a venit pe
pământ pentru a salva oamenii,
pentru a te salva pe tine…
Am venit la uşa ta şi am
bătut dar să-Mi deschizi
tu nu ai vrut
aşa că am plecat.
A doua zi din nou Eu
am venit la tine
dar n-am putut intra căci tu
te-ai încuiat.
Apoi, Îmi amintesc că
M-ai strigat…
mi-ai spus că poate ai un loc ;
era un staul care-avea
o iesle însă n-avea foc.
Îţi aminteşti ?!
Nici pături nu Mi-ai dat,
nici hrană sau un strop de apă…
Copilul Meu,
Eu am venit să te salvez
iar tu săpata-Mi-ai o groapă.
Pot spune-acum că mult mai mult
am fost iubit de animalele
care cu aburul
suflat pe nări M-au încălzit.
Ce mult Mi-aş fi dorit să stai
o clipă doar să îţi vorbesc !
Să-ţi spun , copilul Meu,
că te iubesc !
N-aveam nevoie nici de aur,
smirnă sau tămâie,
nici de mătănii sau de
hrană-mbleşugată ci doar
atât vroiam :
să ofer viaţă chiar şi ţie.
Chiar dacă, fiule, M-ai refuzat
atunci şi nu ai vrut
să Îmi deschizi, rostind
cuvinte ce-au format apoi doar
răni adânci,
Eu îţi mai dau o şansă azi
şi încă-odată bat la uşa ce cândva
fu’ încuiată,
dar nu insist căci te iubesc
şi nu aş vrea să-Mi spui apoi
că Eu te necăjesc…
Dar înainte de-a decide
dacă-i bine
să Mă primeşti
în casa ta,
te rog să-ti amintesti, Copilul Meu,
că M-am născut şi
pentru tine.

Primeşte tot ce am

Doamne,
mă copleşeşte
dragostea Ta.
Mă copleşeşte modul în
care Tu ai venit
printre noi.
Ai coborât din ceruri aici,
pe pământul plin de
păcate şi noroi.
Tu, Rege, ai
căutat un loc în palatul
inimii mele
dar nu am vrut
să Te primesc pentru
că era ocupat cu
poftele lumeşti,
cu gândurile rele…
Îmi amintesc dezamăgirea
pe care am văzut-o
în ochii Tăi
când Ţi-am spus:
sunt ocupat dar totuşi,
am un staul plin
cu oi…
Aş vrea Iisuse, să dau
timpul înapoi
dar ştiu că nu mai pot,
de aceea vreau
ca azi să vin
la ieslea Ta şi să-Ţi
dau tot.
Îngenunchez cu
umilinţă, Doamne,
înaintea Ta…
Aş vrea să-aduc şi eu ca
magii : aur şi tămâie
dar sunt nevrednic şi
în locul lor
eu ştiu că Ţi-am bătut
în palme cuie…
Îmi plânge sufletul şi
vin la Tine sărac şi păcătos,
in starea dintre
rău şi bine.
Îngenunchez, Iisuse, azi la
ieslea Ta,
Te rog, primeşte tot ce am…
Primeşte-mi inima…

Sperând că Te voi vedea

Doamne,
încă privesc în depărtare
sperând că Te voi vedea…
Te aştept nerăbdător
şi inima mea
e o poartă deschisă de
dragoste şi dor…
Mă gândesc abia respirând
la ziua în care Tu,
Rege al regilor,
vei coborî pe un nor
iar pământul va fi cuprins
de un freamăt nebănuit
însoţit de un
vânt uşor…
Mi-e dor să vorbesc cu Tine
deşi în fiecare dimineaţă
ascult vorba-Ţi dulce ;
mi-e dor să îmi priveşti
chipul care, fără Tine,
a început să se piardă,
să se usuce…
Îmi doresc să văd blândeţea
din ochii Tăi
ce se revarsă peste noi
în nenumărate căi .
Parcă aud ceva…
oare sunt paşii Tăi
îndreptându-se spre pământ
sau sunt braţele pe care le-ai
întins spre-a mă iubi,
spre-a mă salva din starea-n
care sunt ?!
Sunt fiu risipitor
dar ştiu că niciodată
nu mă vei uita…
Doamne,
încă privesc în depărtare
sperând că Te voi vedea…

Umbra sau iluzie?

A mai trecut o saptamana si iată ca am început o alta.
Cu sufletul prea plin de dor dar si de mulţumire si pace după Sabatul petrecut alături de cei dragi am pasit zâmbind peste pragul inserării.
Am îngenuncheat langa patul gândului somnoros si am început sa aliniez toate intamplarile care au fost si vor veni alături de dorinţele arzătoare care se vor împlini sau care vor mai zăbovi.
Privirea mi-a fugit pe perdeaua alba, groasa din dreptul ferestrei, perdea care împiedica parţial lumina sa pătrundă in interiorul camerei. Prin aranjamentul floral de pe ea am observat abia, abia, o mica umbra in mişcare. In dreptul ferestrei se afla un cablu ataşat antenei si pe acel fir stătea o pasăre destul de micuţa . Nu o puteam vedea absolut deloc din cauza perdelei insa prin umbra ei se făcuse remarcata. Am privit la mişcările ei si am observat un lucru care m-a pus pe gânduri. Atunci când stătea in loc, când nu se mişca câtuşi de puţin, ea, umbra, nu se mai distingea de florile de pe perdea, nu puteai sa iţi dai seama ca dincolo de fereastra se afla ceva deosebit insa atunci când isi scutura aripioarele se făcea observata. Era imposibil sa nu vezi ca ceva se mişca. Apoi m-am gândit ca aşa suntem si noi in lumea aceasta. Aproape toţi la fel ne contopim cu cotidianul si devenim parca « aceiaşi », oameni simpli care isi trăiesc viata in linişte. Nimeni nu ne observa, nimeni nu ne baga in seama, nimeni nu isi pune întrebări cu privire la noi.
In momentul in care facem ceva ieşit din comun, in momentul in care ieşim din tipar prin anumite gesturi, printr-un anumit comportament, atunci si doar atunci vom fi observaţi si vom fi criticaţi sau apreciaţi. As fi putut sa comentez mişcările păsării, as fi putut sa fiu uimita sau sa apreciez tot aşa de bine cum fac oamenii când cineva nu este ca ei, când cineva este DIFERIT. Dragii mei, fac un apel către voi. Nu vreau sa fiţi o umbra ca cea a păsării ci vreau sa reprezentaţi realitatea. Nu vreau sa fiţi umbra care ascunde identitatea ce va face diferiţi, umbra care este aceeaşi, pretutindeni. Nu, vreau insa sa fiţi exemple vii de viata, de supravietuie printre atâţia imitatori, vreau sa aveţi curajul sa fiţi diferiţi prin bunătate chiar daca pari las, prin zâmbete calde chiar daca ti se pare ca in jur e gheata…
Vreau sa fiţi voi insiva atribuindu-va un caracter asemănător cu Cel care a fost diferit si pentru aceasta a avut de suferit, caracter asemănător cu caracterul Domnului Iisus.

Ah, pana cand?

Boabă de dor
sădită în inima mea,
creşti în fiecare zi tot mai mult
şi mă întreb:
oare până când ?
În fiecare zi plivesc pământul
şi îl ud cu lacrimi
fierbinţi
izvorâte din al iubirii gând…
Ah, până când ?
Boabă de dor,
până când vei mai creşte ?
Deja locul inimii mele
e prea strâmt pentru tine
şi simt cum nu te
mai primeşte…
Simt fulger revărsat
cu putere
şi mai simt că
dorul începe să
îmi provoace durere…
Ah, boabă de dor, până când ?
Până când voi adormi cu
tine în gând ?

Mamă

Mamă,
stau şi te privesc
mirându-mă de frumuseţea pe care
Dumnezeu a
putut-o crea…
A luat tot ce era mai frumos
în jurul Său
şi cu mare grijă
a început a modela…
Mamă, când mă uit la tine
văd râuri de dragoste care
trec prin ochii tăi…
Se revarsă peste inima mea şi
aprind în ea făclii de
speranţă
şi vii văpăi.
Buzele tale, mamă,
rostesc atât de rar câte-un
cuvânt
dar atunci când o fac
simt cum cerul coboară prin el
pe pământ…
Mâinile tale păstrează în ele ,
ca nişte flori deschise,
mireasma şi nectarul
care nu de puţine ori ne conducea
în vise…
În braţele tale, mamă,
m-ai ascuns de atâtea ori !
Mi-aş dori să întâmpin cu tine
dimineţi întregi, minunaţii
zori…
Părul tău, nor alb de
ninsoare,
mă poartă cu gândul la zilele când
ne jucam şi mă îndrumai pe-a
credinţei cărare…
Mamă, stau şi te privesc acum
iar ochii mei îţi aştern în cale lacrimi
de mulţumire…
îţi mulţumesc pentru a ta iubire…
O singură dorinţă-mi bate la a
gândului fereastră :
doresc să fiu cu tine-n ceruri ,
să ne plimbăm printre mici stele
şi pe marea cea albastră…
Aş alerga la Domnul Sfânt
şi-n faţa Sa eu
aş îngenunchea
să-i spun atât :
Îţi mulţumesc, Iisuse, pentru
mama mea…

Sapa-ma

Doamne, ascunde-mă în palma Ta… 
Sapă-mă cu iubire acolo şi
modelează inima şi
viaţa mea
făcându-mă o harpă
care veşnic Ţie-Ţi va cânta…
Doamne, sapă-mă în
inima Ta…
Acolo voi putea împrumuta
iubire de la Tine
şi voi găsi ceea ce sufletul
îmi căuta :
îmbrăţişări în bucurii
depline…
Sapă-mă Iisuse, pe ieslea
în care Tu Te-ai născut…
Aşa voi şti că mi-ai adus
speranţa
deşi în casa mea nu
Te-am primit şi nu Ţi-am
oferit un loc plăcut.
Mai sapă-mă pe piatra din pustiu
a golului mormânt
în care Tu ai stat…
Poate că, Doamne, îmi voi aminti
că Tu trăieşti
şi pentru-a-mi fi Prieten, Frate, Tată,
Tu ai înviat…
Şi, Doamne…mai sapă-mă undeva :
dincolo de inima Ta…
Sapă-mă în mana cerului,
cu îngăduinţă,
pentru ca atunci când vei
reveni
să-mi spui că sus, acolo,
este şi casa mea
iar eu, plin de uimire, să Te pot privi
iubindu-Te cu-a mea fiinţă…
O, Tată Sfânt, nu ma uita şi
sapă-mă cu dalta mântuirii
acolo, în dragostea Ta…

Aproape de nimic

Inca o zi a mai trecut din viata mea. Cu mainile ridicate catre cer am soptit : “Multumesc, Doamne ! Multumesc pentru ca traiesc.”
Mi-am amintit de ultimele 10 zile din viata mea. Am trait cele mai cumplite momente, am simtit singuratate, durere si teama. Am simtit lacrima pana in adancul sufletului meu…am simtit ce inseamna sa nu existi…
Totul a inceput cand usoara raceala s-a agravat. Din indiferenta mea a rezultat o problema suficient de grava. M-am prezentat la medic intr-o zi de luni, pe 7 decembrie, si am divulgat micile secrete durearoase ascunse in trupul meu. Abia putand vorbi stateam neputincioasa pe patul din cabinetul medical. Medicul, parca prea interesat de ceea ce ii spuneam, s-a ridicat serios si a mers la telefonul asezat pe birou. A ridicat receptorul si a format un numar.
In acel moment pupilele mi s-au dilatat la simplul gand : « Ahhh ! Nu ! Va chema salvarea ! » Bataile intense ale inimii s-au rarit abia dupa ce am auzit : « Alo ? Casa de asigurari ? »
Am descoperit dupa cateva minute ca urma sa mi se dea un tratament contra bronsitei avansate dar acesta era destul de scump si medicul ar fi vrut sa imi dea reteta compensata insa nu a reusit.
Zilele care au urmat, insotite de scutirea pe toata durata saptamanii, au fost teribile. Febra, gust amar, durere de stomac…imi lipsea ceva : mama. Plecata de 2 saptamani in vizita la sora mea din Spania nu se facea auzita nici la telefon nici in castile messenger-ului. Doar colega de camera imi mai suporta starea alaturi de domnii profesori in prezenta carora trebuia sa dau cele doua teze in zile consecutive.
Vineri, ajunsa acasa, am simtit ca trupul meu si-a revenit partial si ca periculoasele crize de tuse s-au rarit. Cu un nou elan al vietii am petrecut sambata alaturi de membrii Bisericii intorcandu-ma spre seara in camera prea tacuta de asta data.
Noaptea dintre sambata si duminica parca a dorit sa anunte ceva.
Simteam neliniste, somnul imi era fragmentat iar patul mi se parea insuficient alaturi de camera aproape sufocanta. La ora 7 m-am ridicat din pat ametita si dupa primul pas facut picioarele au cedat.
Cazuta langa pat ma simteam neputincioasa. Mi-am dorit sa ma pot ridica insa un fulger de durere mi-a strabatut stomacul si abdomenul . Sa strig ? Pe cine ? Tata nu e, mama nici atat.
In deznadejdea mea am inceput sa ma sprijin de lucrurile din casa si sa merg. Picaturile de transpiratie curgeau pe fata mea si vedeam ceata. Aerul nu era suficient si nu mai puteam respira…iesita afara am lasat in urma mea toate usile camerelor deschise. Desculta, in simpla camasuta de noapte . ma tineam cu mana de stomac si mergeam prin putina zapada abia cazuta…cate un fulg de nea il simteam pe buze parca vrand sa imi spuna “sunt langa tine”.
Cat mi-as fi dorit sa fie cineva doar sa ma tina de mana ! Cat mi-as fi dorit sa vad , sa simt ca nu sunt singura !
Am intrat in casa si am cazut ghemuita pe covorul pictat in vii culori. Tipatul meu de durere rasuna pana in verdele florilor ce ma inconjurau. Cu mainile ridicate catre cer, plangand, fara mangaiere, am strigat : « Doamne, unde esti ? De ce imi faci asta ? » Siroaiele de lacrimi imi acopereau glasul… « Te rog, iarta-ma ! », am continuat. « Voi vorbi cu Tine in fiecare zi daca Tu ma ajuti acum. Nu mai rezist ! Nu mai rezist ! Te rog, asculta-ma si nu Te voi mai ignora ! »
Mi-au venit in minte clipe din ultimele zile in care L-as fi suparat pe Dumnezeu. Greselile mi se derulau in fata ochilor ca un film vechi , in culori sterse. Trecutul incepea sa ma rascoleasca gandindu-ma la ce ar fi putut sa se intampla cu viata mea in acele momente. Nu mai traisem niciodata in intensitatea durerilor respective, nu mai simtisem niciodata cum se macina trupul sub rotile torturii.
M-am incovoiat si mi-am pus capul pe genunchi…leganandu-ma ca un copil orfan simteam val de durere si val de pace…mi-am dat seama ca in acel moment am facut un juramant. Mi-am dat seama ca ma joc cu mine dar cu Dumnezeu nu ma pot juca. Mi-am dat seama ca, de fapt, nu sunt singura…
Mi-am plimbat ochii pe cerul care se vedea pe fereastra din fata mea. Norii cenusii erau atat de linistiti ! Am impreunat pleoapele si am atipit. Cand m-am trezit am realizat ca nu au fost decat 2 minute de somn, momente in care ceva s-a intamplat. De la ora 7 pana la ora 9 au fost minute de chin ce parca au durat o eternitate.
Am incercat sa ma ridic si da, am putut. Inca slabita m-am asezat pe pat. Cat e de bine sa fii sanatos !
Cat e de greu sa te simti singur in momentele dureroase ale vietii !
Am uitat pentru cateva clipe ca este Cineva care ma iubeste…am dat imediat vina pe El pentru ceea ce mi se intampla insa am uitat ca nu Dumnezeu e cel care s-a ascuns de mine ci eu sunt cea care am fugit.
Apoi mi-am zis : « Intotdeauna trebuie sa fim pregatiti pentru orice moment. Niciodata sa nu spunem : “Da, de acum totul imi va merge bine” pentru ca daca o nenorocire va veni fara stire asupra noastra dezamagirea si caderea vor fi durearoase. Ci , mai degraba, sa fim precauti si chibzuiti in lucrurile noastre, sa ne incredintam in planurile Celui Atotputernic si sa ne amintim mereu de El. Atunci cand Il vom proslavi si cand Ii vom aduce lauda si cinstea cuvenite, atunci cand Ii vom atribui toate realizarile, atunci si numai atunci durerea va disparea si ranile vor fi vindecate…
Numai in mana Lui este bine, numai in căuşul palmei Lui te simti in siguranta. »
« Cheama-Ma in ziua necazului,si Eu te voi izbavi, iar tu Ma vei proslavi! »
Psalmul 50 :15

O, Doamne, multumesc !

Doamne,
Iti multumesc pentru
ca existi
si pentru ca exist
prin Tine…
Viata Ta ai dat-o mortii
si trupu-Ti intre pietre-a
fost lasat si totul pentru…
totul pentru mine…
Doamne, Iti multumesc
pentru minunea ce o faci
in fiecare dimineata
cand ma atingi cu
raza soarelui pe fata
si cand imi spui ca
ma iubesti
prin flori,
prin rasarit si-apus,
prin astrele ceresti…
In mana Ta imi pun fiinta
si stiu ca
orice mi s-ar intampla
ma pot increde
in iubirea Ta…
si orice grija va veni la mine,
si chiar de moartea
va veni la usa-mi,
ma-ncred in bratul Tau
si-n starea-mi decazuta
eu privesc la Tine…
Doar Tu, Iisuse,
numai Tu ma poti feri de
orice rau ;
deaceea Te iubesc
si vreau
cu trupu-mi slab
prin imn de lauda sa Te
slavesc…
O, Doamne, multumesc !

Copac al fericirii

Copac al fericirii
prinde-mă în braţele tale şi
îmbrăţişează-mă;
aşa voi simţi măcar o
singură dată că
sunt înconjurată de iubire…
În ramurile tale vreau ca
inima să mi-o agăţ,
s-o las acolo pentru a putea
uita de tot ce-nseamnă lumea în
acest moment,
de moarte şi dezmăţ…
Copac al fericirii,
tu parcă eşti mereu un verde
pom şi totuşi,
se observă-n părul tău un
fir albui şi-o
frunză care cade peste om.
Probabil ai îmbătrânit
din cauza atâtor rugăminţi
prin care ţi se lua
din seva dulce-a fericirii
făcând din inimi îngheţate
suflete fierbinţi…
Copac al fericirii
mai stai puţin şi mai
păstrează-ţi încă-o clipă viaţa !
Mai strânge-mă odată-n ale
tale braţe
si poate-aşa afla-voi scumpa
taină-a nemuririi…
Mai uită-te încă o dată
către mine
şi aşterne-mi zâmbetul
pe faţă…
Copac bătrân…
Copac al fericirii…

Deşert al sufletului meu

Deşert al sufletului meu, suspini
mereu…
Oare te doare atingerea caldă a soarelui?
Oare te înţeapă secerea
lunii?
Sau ai primit osândă de la
Dumnezeu?
Deşert al sufletului meu, tu
plângi mereu…
Mi-am aruncat privirea
peste tine
de la înălţime
şi am văzut întindere bătrână;
pe fruntea ta uscată se vedeau
doar săpături adânci
ca-n stânci…
Erau doar riduri, urmele lăsate
de-a vânturilor inimi
ce mureau.
Am mai privit şi în străfundul lacrimilor
tale…
Ici-colo se vedea câte-un izvor
plin cu durere
ce îţi uda pleoapele amare
inundându-ţi astfel ochii cu mici stele-n care
se vedea putere…
Din inima petalelor ce-ţi încălzeau
cândva surâsul,
curg deseori bobiţe de nisip amestecate
cu un dulce vin…
Şi-aşa, tu te îmbeţi , deşert al
sufletului meu,
deşert hain !
Tu te-ai uscat iubindu-te şi
nu ai înţeles că dacă-n tine-o strângi,
iubirea se transformă
în amar venin.
Tu mori, te stingi şi arzi ’n-acelaşi
timp pustiu .
Nici noaptea nu-ţi mai dă
îmbrăţişarea caldă…
Deasupra ta, în loc de flori,
tu porţi coroană grea de
spini
pe care-o strângi în pumnu-ţi de nisip ca
nimeni să n-o vadă.
Deşert al sufletului meu…tu încă
plângi…
încă suspini…

De Sf. Andrei

 

 

Luni, 30 noiembrie, se sarbatoreste după calendarul ortodox Sf. Andrei.
Din nu ştiu ce motiv mă numesc si eu Andreea si singurul deficit al acestui nume îl vad in sărbătorirea lui pe aceasta data.
Cum luni trebuia sa mă întorc in Botoşani, la bloc, printre prietenii mei, am hotărât sa las deoparte toate gândurile ce ar fi putut pune un deget de întuneric in ziua respectiva. Ajunsa acasă am fost întâmpinata de cadoul colegei mele de camera. Cadou pentru mine a fost zâmbetul larg de pe fata ei si sinceritatea cu care m-a imbratisat pe langa cadoul palpabil.
Mesajele din cursul acelei zile mi-au înseninat privirea si totodată m-a făcut sa zâmbesc gestul vecinei mele, Mihaela, care tocmai pasise pragul cu cei doi băietei ai ei. S-a scuzat pentru lipsa cadoului si mi-a făcut cunoscut faptul ca a încercat sa îmi facă un tort doar ca s-a ars blatul. Normal ca mi s-a făcut si mai drag de ea pentru ca întotdeauna iubesc sinceritatea, iubesc viata aşa cum este ea.
Mă gândeam cat de schimbător e totul si chiar nedrept dar făceam acest lucru in sens ironic. In ultimele saptamani am ajutat-o pe Mihaela sa facă câteva torturi pentru ea si pentru nişte prietene ale ei si acum, când trebuia sa mi se ofere un tort nu am avut parte de el. Am ras si am primit aceasta alternativa a vieţii.
A trecut acea zi vizionând filme si plimbându-mă pe culoarele somnului pana când, dimineaţa, m-au trezit câteva vorbe.
Mihaela era la noi, vorbea cu gazda. M-am rezemat intr-un cot si am ascultat(chiar daca nu e frumos dar nu aveam de ales).
Gazda : « Ce i-ai luat Andreei ? »
Mihaela : « Nimic, am vrut sa ii fac un tort dar când am băgat blatul la cuptor, cel mic a umblat la buton si a dat foc mare aşa ca s-a ars. Eu am venit la tine sa ii facem altul azi. »
Gazda : « Eu plec la tara, chiar nu am timp. ah, tu ai oua, poti face. »
Mihaela : « Da, aşa e, voi face. »
După câteva minute am auzit batand cineva la uşa noastră. Era Mihaela care îmi cerea sa merg sa cumpăr 15 oua.
« Aşa multe ? Ce faci cu ele ? », am întrebat eu.
« Pai pizza si îmi mai trebuie mie la ceva. »
Nu am insistat sa îmi spună tot pentru ca ştiam deja. Si pe langa asta mama îmi spunea mereu sa nu opresc pe nimeni din a-mi oferi ceva pentru ca e posibil ca prin modestia mea sa strivesc fericirea lui.
Am mers si am cumpărat oua.
O a doua încercare de a mă pacali a fost in momentul in care a venit si mi-a cerut o lămâie pentru limonada. Saptamana trecuta am invatat-o sa facă primul trandafir pe tort din portocala.
“Pentru ce iţi trebuie lămâie?”, am întrebat-o.
“Fac limonada”, mi-a răspuns.
“Nu am decât o grefa roşie in frigider”, i-am zis.
“E foarte buna”, a exclamat ea.
Am zâmbit…grefa in limonada ? E bine, trece si asta.
Si a trecut. Când s-a lăsat seara, uşa dormitorului s-a deschis si, spre uimirea mea, marţi, de 1 decembrie, am primit din partea vecinei mele tortul de Sf. Andrei.
M-am bucurat alături de cei ce îmi erau alături atunci si, cum eu nu sărbătoresc Sf. Andrei, am urat tuturor un sincer « La mulţi ani ! »
După ce s-a aşternut atmosfera liniştita a casei m-am aşezat pe pat si am analizat situaţia.
Cat e de frumoasa viata ! Tortul meu nu s-a ars ci s-a făcut mai frumos si prin contribuţia mea. Am cumpărat oua, am pus o grefa si nişte întăritor de frişca. Trandafirul din vârful sau avea o baza solida si atmosfera de bucurie inca mai dăinuia in inima mea.
După acestea am adus totul la viata noastră . Dumnezeu ne face viata frumoasa dar trebuie sa contribuim si noi. Cu o cărămida, cu o vorba buna, cu o grefa pentru trandafirul din vârf. Întotdeauna vom fi rasplatiti pentru faptele de marinime manifestate fata de alţii.
Apoi mi-am dat seama ca ceea ce ii inveti pe alţii, ceea ce le araţi ti se va întoarce de doua ori mai frumos si mai bine făcut si, intr-adevăr, trebuie sa fim atenţi ca nu cumva, prin modestia noastră sa strivim fericirea altora.

Aprinde

Aprinde Doamne-n mine
un foc al dragostei
de Tine ;
Ce mult aş vrea să Te iubesc,
să fiu iubire pentru
alţii…
Şi, astfel, ştiu că pieptu-mi slab
va fi umplut de bucurii
Divine,
şi pace aş avea în suflet
de-aş trece chiar prin
valea umbrei morţii…
Aprinde Doamne-un foc,
văpaie a răbdării,
să pot să tac la fel cum Tu pe cruce
ai făcut.
Să pot răbda insulte
pe culmea tristă-a înserării
ca, mai apoi, să-mi spui
că pe limanul veşnic eu
am fost trecut.
Aprinde-n inimă
făclia bunătăţii, Tată,
să pot să-alin şi mâna mea
să facă-n orice clipă numai
bine…
Să-mi amintesc că nu demult,
pe crucea peste timp
uitată,
Tu ai murit dând omenirii
viaţă şi salvându-mă
pe mine…
Mai pune-n trupul meu credinţa,
veşnic foc să fie,
ca la martiri,
ca la profeţii de demult
ce viaţa lor ţi-au dat…
Cât de puternică era credinţa lor
şi, Doamne, cât de vie!
Te rog,
ajută-mă măcar cât bobul de muştar
să am credinţă
pentru-a fi salvat.
Şi, Doamne,
dă-mi blândeţe,
spre a răspunde calm,
zâmbind,
celor ce vor să Te cunoască
arzând de dor în inimă
şi-n trup…
Şi cu-ale lumii rele pofte
Satan când vine ispitind,
ajută-mă
să îl refuz şi lanţul de păcat
să-l rup.
Aprinde Doamne-n mine
râvna după
Tine !
Revarsă peste mine
Duhul Sfânt spre-a mă trezi !
Ah ! Îmi doresc să
strig curând : „Priviţi,
Iisus revine !”
Şi îngerii spre ceruri să mă poarte
Spre-a Te preamări.

Inocenta stinsa

O nouă dimineaţă şi-a-ntins braţul peste lumea încă adormită,
Şi soarele a mângâiat cu raza caldă a iubirii sale,
Şi-a aruncat privirea peste zona noua, locuită
Şi s-a mirat când o privelişte deosebită i-a ieşit în cale.

Trei case-alăturate, construite-n moduri diferite :
În dreapta era vila-nconjurată cu lumini şi flori,
În stânga era casa cu maşini împrăjmuite
Dar ceea ce-a făcut ca zarea să se-ntunece cu nori

Se-afla între acestea două o casă simpla peste care timpul
Îşi puse crunt amprentele fugare, şterse, dureroase.
Aici, arareori se mai zâmbea căci, peste vreme, vântul,
Sufla prin inimi părăsite, ducând cu el doar şoaptele duioase.

Aceste trei clădiri erau o amforă pentru trei copilaşi,
Erau prieteni între ei, părinţii, însă, se priveau cu ură.
Nu de puţine ori la certuri şi la vorbe grele ei au fost părtaşi
Dând la o parte dragostea şi a bunicilor învăţătura.

Însă şi astăzi copilaşii au fost duşi la şcoală ca de obicei,
Doar doi din ei au mers cu-ai lor părinţi : Ionuţ şi Vlad,
Dar el, Mihai, şi-a luat ghizdanul, salutând părinţii săi,
Şi trist, lovind în pietre, pân’ la şcoală l-a cărat.

Şi după cum obişnuiau, când ora se sfârşea, mergeau în fugă
Pe dragul lor teren spre-a se juca până veneau părinţii,
Şi-n veselia-aceasta, din când în când, mai auzeai cum strigă
Câte o mamă ce îşi săruta comoara scumpă şi ascunsă a fiinţei.

Şi în fireasca ordine copiii se-ndreptau spre-ale lor case
Rămânând doar cei trei prieteni alergând vioi spre minge…
În joaca lor se cunoştea sinceritatea ce putea să lase
Departe fiecare fulg de ură, de invidie ce dragostea înfrânge.

O altă voce se-auzi : „Ionuţ, să mergem dragul mamei!
E frig afară ! Urcăte-n maşină-acum, degrabă!
Ai fost cuminte azi? Ai dat cadoul doamnei?
Hai, dă-mi ghiozdanul. Îţi e rău căci vocea îţi e slabă?!

Şi a plecat Ionuţ privind la ceilalţi băieţei
Ce se jucau cu mingea nepăsându-le de viaţă.
În sinea lui dorea să mai rămână-o clipă lângă ei
Însă se bucură când a maşinii portieră o închise şi urcă în faţă.

Nu după prea mult timp chemare nouă se-auzi în depărtare:
„Vlăduţ, vino la mama chiar acum şi nu mai ezita !
Ajuns-ai să te joci cu el? Nu ţi se pare
Că eşti ceva mai diferit? Eu una n-aş putea !”

Aşa plecă şi el rămânând singur pe teren Mihai…
Uitându-se în jurul său simţi în pieptu-i mic durere…
„Oare de ce nu poţi să fii iubit când dragoste tu dai?
De ce-s aşa şi de la cine să cerşesc să cerşesc un strop de mângâiere?”

S-a îndreptat spre-al său ghiozdan pus lângă-un vechi perete
Şi-l ridică spunându-şi : „Mamă, unde eşti? De ce nu vii?
E greu şi-al meu ghiozdan, am cărţi şi am caiete,
Dar n-am nevoie să mi-l iei ci doar să vii şi-n braţe să mă ţii…

Da, eşti la lucru, ştiu, lucrezi din greu tot pentru mine
Şi nu ai timp dar poate, totuşi, ţi-ai făcut de astă dată…”
Şi a plecat Mihai spre strada unde se-ntâlni cu Ines:
„Pe cine-aştepţi?”, o întrebă…
„Pe mama”, spuse Ines, „însă tu?”
„Eu tot pe mama, o aştept la poartă…”

Şi singur a rămas din nou fiindcă Ines a plecat…
„Înainta-voi fără nimeni către trista, goala-mi casă…”
Curgea din ochii lui izvor de lacrimi, nesecat,
Strigând în suflet gri ecou că nimănui de el nu-i pasă !

Pe dată cerul s-a întunecat şi-a adunat deasupra doar nori grei,
Şi soarele perdeaua-a tras ca nimeni trist să nu îl vadă…
Iar a copilului durere aprinse-n suflete văpăi
Străpungând cerul cu putere, făcând ca stropi din nori să cadă.

Şi vântul braţele şi le-a deschis spre a-l îmbrăţişa
Pe-acest copil lipsit de înţelegere şi de iubire…
Şi florile petalele şi-au strâns pentru-a putea
Să plângă înăuntrul lor mirându-se de-a omului rea fire…

Din norii grei însă se auzi încă-o chemare: „Dragul meu,
Poate că mama te-a uitat şi poate părăsit te simţi acum,
Dar vreau să ştii că niciodată singur nu vei fi,
Ci Eu, Cel ce ţi-am dat viaţă, cu tine merg pe-acelaşi drum.”

Tu, omule, tu poate n-ai ajuns să simţi că singur eşti în viaţă,
Şi poate nu ai fost n-aceeaşi situaţie, ca băieţelul de aici
Dar sigur ai trăit secunde-n noapte, uneori uitând de dimineaţă
Şi ai avut momente-n care, nicidecum, nu ai putut de jos să te ridici…

Poate că-un suflu rece sufletu-ţi inundă câteodată
Şi poate eşti respins de cei ce îţi spuneau că te iubesc…
Dar aminteşte-ţi că deasupra este Cineva care aşteaptă
Să-L strigi, să-I spui că inima-ţi şi ochii Îl doresc !

Chiar dacă ţi se pare că n-auzi pe nimeni
Care să-ţi strige numele plăcut, duios şi blând,
Aşteapă-o clipă…doar o clipa şi-auzi-vei :
„Copilul Meu, Eu te iubesc…voi fi cu tine orişicând.”

Cer pălit

 

Petală de trandafir
A căzut peste inima mea
Acoperită cu cerneală
Albastră…
Adierea din mersul ei
mi-a alinat sufletul rănit de la atâta zbor…
Eram cândva o
pasăre pe-a lacrimilor creastă
şi mă plimbam alunecând pe toboganu-n care
astăzi eu mă sting
şi mor…
Din cerul care
Îmi acoperea viaţa şi durerea
Cădeau, precipitat, dulci amintiri
Ca un izvor săpat în munte.
Trăiam visând,
Visam trăind
şi perindând pământul
Sărind pe stânci înăduşite
Cu plete de nămol şi cu bărbii cărunte.
Însă acum, cearneala de pe cerul
Inimii se şterge…
Devine-un bleu deschis, un bleu spre gri…
Curând o ceaţă-mi va cuprinde al
Meu suflet
Şi cerul lacrimi numai va culege
dacă în inimă nu va fi
nimeni să mă-nveţe a zâmbi…

Oare

Oare ce-nseamnă dragoste şi
ce înseamnă a iubi?
Câţi dintre noi trăiesc visând
ramanand astfel doar la vise
Şi câţi realitatea-nvaţă a privi ?
Oare câţi cer în lume-nţelepciune
Şi câţi răpesc din timpul altora, un timp pierdut ?
Câţi vor să-ntindă-o mână ajutor
Ca să ridice pe-al său semen
care a căzut ?
Oare spre ce ne îndreptăm ?
Cumva spre moarte
sau spre viaţa netrăită şi uitată?
Oare la ce ne odihnim gândirea?
La umbra altora de ale noastre tălpi călcată !?
Tu speri ?
Oare ce-nseamnă a spera ?
Şi câţi din oameni mai ştiu încă a zâmbi ?
Te-ntreb din ceaţa densă ce se-aşterne peste lume :
Oare ce-nseamnă dragoste
Şi ce înseamnă a iubi ?

Fulgi de 1 Noiembrie

Dimineata acestei zile a sosit foarte repede. Somnoroasa, in timp ce încercam sa deschid ochii pentru a distinge uşa de pereţii camerei am auzit glasul mamei: “Ady, Anduta ia uita-te, mama, pe geam. Ninge !”
M-am ridicat de pe pat si am mers la fereastra.
In timp ce feream perdeaua am descoperit in fata mea o privelişte plăcuta mie. Fulgii de nea coborau in serpentine in mărimi diferite aşezându-se pe covorul de frunze îngălbenite. Apoi dispăreau intr-o clipita. Din nou m-a dus gândul la viata omului, la viata mea. Traseul nostru este asemănător cu cel al unui fulg de nea. Ne naştem, bebeluşi inocenţi, cu un suflet de copil insa pe măsura ce creştem de fapt noi coboram. Ne micşoram, ne topim, ne pierdem viata…
Apoi ajungem in contact cu pamantul, contopindu-ne cu el aşa cum făceau aceşti fulgi de nea.
Am lăsat aceste gânduri deoparte si m-am hotărât sa ies din casa pentru a mă bucura de aceste momente (profit de fiecare ocazie pentru a trai viata frumos, la intensitate maxima) aşa ca nu am ţinut cont de faptul ca eram in pijamale si am mers in mijlocul grădinii. Mi-am întins bratele si asemeni unui copil mi s-a aşternut zâmbetul pe buze. In timp ce fulgii de nea se jucau in parul inca ravasit de razele nopţii au început sa îmi cada lacrimi din ochi…oare lacrimi de fericire ?
Cat de frumos este sa trăieşti !
Îl simţeam pe Dumnezeu chiar acolo, împletindu-se cu sufletul meu, vorbindu-mi…
In acel moment de bucurie gândurile s-au aşternut pe buze si am zis : « Doamne, fulgii aceştia de nea sunt aşa de curaţi amintindu-mi de inocenta copilăriei. Tu eşti aici, langa mine, in orice clipa dar acum te simt mai aproape ca oricând. Tu faci izvor de bucurie in inima mea, tu îmi acoperi trupul si inima in vesmântul dragostei Tale. Doamne, sunt atât de neputincioasa in măreţia iubirii Tale ! Nu merit nici măcar atingerea unui fulg venit din inaltimi, nu merit nici măcar sa mă priveşti dar Tu atât de mult mă iubeşti ! »
M-am imbratisat cu propriile mâini si am rămas pentru câteva clipe aşa. Simţeam cerul in inima mea. Nu simţeam frigul , nu vedeam norii de deasupra mea, nu înţelegeam tristeţea si asta pentru ca in viata mea era soare.
Un singur regret îmi străbătea trupul…acela ca nu puteam impartasi aceasta bucurie cu persoana pe care o iubesc. Mi-as fi dorit sa nu mă imbratisez singura ci braţele lui sa mă stranga puternic transmiţându-mi căldura…mi-as fi dorit ca sa ii simt respiraţia asupra frunţii mele si sărutul care îmi aduce linişte si pace…mi-as fi dorit dar totul ramane doar dorinţa…
Am deschis ochii in cele din urma si m-am trezit in acelaşi decor numai ca fulgii se mai răriseră. Apoi am început sa păşesc spre camera mea spunând : « Doamne, Iţi mulţumesc pentru ca exist prin Tine ! »

Pentru tine, mama

Cu ochii-nlăcrimaţi priveşti ades în urma mea,
Căci timpul trece ca o adiere, lăsând doar amintirea…
Eşti cea mai dragă fiinţa, eşti tot ce am visat,
Oricât mi-a fost de greu , mereu m-ai mângâiat…
La sânul tău, o, mamă, m-ai ajutat să cresc
Ca lumea asta tristă frumos s-o ‘mpodobesc.
Cu lacrimi şi suspine m-ai învăţat frumos,
Cu glasul tau cel dulce mi-ai spus despre Hristos…
Când greutăţi veneau de ele mă fereai,
Şi inima-ţi fierbinte mereu cu drag lupta…
Cu sufletu-ţi de aur pe nimeni nu urai
Şi toată lumea-n jur pe tine te iubea…

Acum sunt mare, am crescut,
Ah, mamă! Cum să-ţi mulţumesc?
M-ai educat şi m-ai trecut
Pe bolta visului ceresc…
Şi vreau acum să îmi primeşti
Şi slaba-mi rugăminte,
Eu ştiu că tu poţi să iubeşti
Dar nu mai am cuvinte
Să-ţi cer fierbinte să mă ierţi,
Măicuţa mea iubită…
De ţi-am greşit poţi să mă cerţi,
Vreau să fii fericită…
Şi orice lacrimă, de-i trista,
Din ochii tăi vreau să se şteargă,
În faţa-ţi bucurii există,
Iisus cu tine o să meargă…
Ah, draga mea ! Ah, scumpă mamă !
Sunt, fără tine, vis înfrânt,
Încă aud cum mă mai cheamă
Glasul ce seamănă cu-un cânt…
Dar dacă timpul care trece
Ne va desparte într-o zi,
Să ştii că şi-n mormântul rece
Da, mamă, eu te voi iubi…

Acum îţi cer să mai ramai
În viaţa mea, să mă conduci
Pe drumul unde nimeni nu-i
Şi fericirea să-mi aduci.
Cât te iubesc eu nu pot spune
Căci sunt uşoare, ieftine cuvinte
Dar pot să spun : ca mama nu-i în lume
Nimeni mai scump şi bun,
Tu să-ţi aduci aminte…
Iar voi, copii, care aveţi o mamă,
Să o iubiţi şi ne-ncetat s-o preţuiţi,
Căci ea ţi-alungă orice teamă,
V-ajută oameni ca să fiţi…
Iar daca cerul v-a răpit-o,
O plângeţi astăzi, pe pământ…
Şi duceţi semn că aţi iubit-o
Un trandafir pe-al ei mormânt…

Inima

Inimă, de ce pulsezi, entuziasmată, viaţă?
Ce te face să trăieşti când toţi vor să te omoare?
Care este ţelul tău în misterul ce te-agaţă
Printre vise şerpuite, azi, când soarele dispare?

Inimă, tu eşti pătată, eşti murdară dar iubeşti,
Cine crezi că te menţine ca o falnică făclie?
Cine te-a-nvăţat pe tine dragoste să dăruieşti?
Inimă, cine te-ndeamnă să dai fericire mie?

Ştiu, nu este mai presus nimeni decât Dumnezeu,
El te ia, te curăţeşte şi cu dragoste te-ncarcă,
Astfel se întâmplă zilnic, când păcătuiesc mereu
Căci pe lângă biruinţe câteodată te şi-ncearcă.

Mulţumire ! Închinare se cuvine Celui Sfânt
Pentru viaţa ce mi-a dat-o când pe cruce a murit,
Mă predau cu totul Ţie, inimă şi trup şi gând,
Mulţumesc, Ceresc Părinte, pentru că Tu m-ai iubit.

Cantec de dor

Cântec de dor răsuna in suflet,
Ca un ecou intr-o camera pustie,
Printre ungherele ascunse ale gândurilor mele
Se-aude fredonând un cântec…
O suava melodie…
Cântec de dor apăsat peste inimi
Topeşte gheţarul de ura si teama
Vestejita…
E singurul ecou lăsat in noaptea alba
Care acoperă înfricoşata lume
De multe ceasuri adormita…
Cântec de dorul de Acasă si de fraţi,
De ceea ce numim iubire părinteasca…
Cântec de dorul lacrimii fierbinţi
De pe obraz
Ce este izvorâta din puterea îngereasca…
Acelaşi cant de dorul prinderii de mana
Si de priviri miloase ce transmit doar pace,
De acel glas care te linişteşte
Când sufletul intr-un pustiu
Necunoscut iţi zace…
Cântec de dor…un dor neîntâlnit,
Un dor de vis, de împlinire
Părtaş la fiecare pas pe care
Viata l-a făcut…
Printre ungherele ascunse ale gândurilor mele
Se-aude cântecul de
Dorul de iubire…

S-a stins…

S-a stins si ultima flacara de viata a bunicului…s-a stins ultimul bunic din familia mea.
Dupa o saptamana de chin Dumnezeu a spus : « Stop. Pana aici ! » si bunicul si-a dat ultima suflare.
Era vineri spre sambata. Stiind ca mama trebuie sa stea cu bunicul toata noaptea l-am luat pe Emanuel, nepotelul meu de doar 7 anisori, pentru a dormi cu mine.
Am fost trezita brusc de un zgomot al usii din hol. M-am uitat la ceasul de la telefon…indica 1 : 45.
Inima a inceput sa imi bata mai tare cand am auzit vocea mamei si a unuia dintre fratii sai vorbind cu tata. Nu intelegeam ce spun. La un moment dat usa camerei mele se deschide si intra in graba mama sa ia cateva prosoape. Mi-am ridicat patura de pe mine si cu frica in glas am intrebat-o : « Mami, a murit ? »
« Da, mama, a murit. », a fost raspunsul pe care l-am primit.
Nu puteam sa plang, nu puteam sa reactionez. Bunicul meu, cel caruia i-am dus cosuletul cu mancare zi de zi vara aceasta, cel caruia ii vorbeam si caruia ii ceream sa ma recunosaca.
Mama a iesit fara a spune nimic altceva si a plecat. Nu am mai putut dormi datorita gandurilor care ma copleseau. De dimineata am mers la biserica, imbracata cu haine inchise, motiv pentru care mi se adresau intrebari de genul : « Esti in doliu ? »
Da, eram in doliu. Imediat ce am iesit de la biserica mi-am indreptat pasii spre casa bunicului insa de data aceasta nu mai aveam cosuletul cu mancare ci purtam adanci regrete inscriptionate in sufletul meu.
Am ajuns in fata usii si am ezitat putin. Cum sa intru eu, fata care nu rezista in astfel de momente? Si totusi, ce s-a intamplat de nu pot sa plang ?
Probabil gandul ca trebuie sa fiu puternica pentru mama m-a adus in aceasta stare.
Cand am ajuns in fata sicriului ochii mei n-au mai rezistat. In fata mea statea acelasi om, doar ca putin mai slab si de data aceasta prea tacut.
« Tataie ? Ahhh ! Tataieeeee ! », a rasunat glasul meu prelingandu-se lacrimile mele pe mainile lui palite de vreme.
Mama a venit repede si a inceput sa planga alaturi de mine.
M-am oprit brusc si am luat-o de brat dand-o deoparte deoarece tratamentul pe care il urmeaza nu ii permite zbuciumul sufletesc pe care il manifesta.
Astfel a trecut acea zi, o zi a lacrimilor.
A doua zi am mers inca o data pe acolo. Camera in care era bunicul era libera. M-am asezat langa scaunelul de langa sicriu. Nici eu nu puteam crede ca am aceasta putere . L-am privit minute in sir si mi-am zis: “Omul, tarana din tarana. Nu mai era nimic altceva din bunicul meu decat tarana poate pe moment carnificata. Suflet ? Ce suflet ? Respiratia i-a luat-o Dumnezeu si atat, el a disparut, s-a descompus. Pentru ce sa mai plang in fata unui manunchi de tarana ? »
Si totusi nu m-am putut abtine. In timp ce plangeam omul in general a venit mama foarte revoltata : « Ce faci tu aici ? Plangi ? Ce, vrei sa te nenorocesti ? Du-te, pleaca de langa sicriu. Lenuta, se adresa surorii ei, ai grija de Andreea, nu o mai lasa acolo singura, cand ma intorc sa nu o vad plangand ! »
Oare care pe care incuraja ? Se schimbasera rolurile ?
Nu, am plans atunci si pentru ziua inmormantarii pentru ca stiam ca mama avea nevoie de mine.
Inaintand spre cimitir, mama se sprijinea cu un brat de mine si cu celalalt de sora mea.
Intr-un final s-a linistit, probabil ca nici lacrimi nu mai avea.
Imi pare rau ca trece viata dar tare ma bucur ca trec momentele acestea. Stiu ca bunicul nu va pleca niciodata din inima noastra dar mai stiu ca amintirile nu mai dor atat de tare ca atunci cand sunt proaspete.
Intr-o zi va disparea si moartea. Nu mi-e frica de ea, pot sa mor chiar acum insa este o singura intrebarea care ma pune pe ganduri : « Sunt eu pregatita sa plec din aceasta lume ? »

Multumesc

Iti multumesc,
Doamne,
Pentru viata pe care ai pus-o in mine…
Iti multumesc
Pentru fiecare moment
Pe care mi-l daruiesti…
Desi nu merit Tu mi-asterni
In calea-mi petale de flori
Aratandu-mi ca inca, Iisuse,
Ma iubesti…
Multumesc,
Parinte,
Pentru ca ma numesti copilul Tau
Si pentru ca ma iei in brate
Cand problemele
In viata mea apar…
Chiar daca uneori
Ma razvratesc pentru durerea mea
Simt ale Tale maini
Cum dragoste naintea-mi
Imi presar…
Iti multumesc Iisuse,
Pentru pacea daruita-n suflet
Si pentru c-ai vegheat
Asupra mea atatea nopti
Si atatea zile…
Iti multumesc ca inca pot sa mai respir
Si ca traiesc,
Sunt vas de lut,
Am madularele fragile…
Iisuse, slava Tie
Pentru viata !
Te iubesc !!!

Vindecare

Doamne,
Mi-e sufletul olog
si-Ti cere indurare ;
Pamantul zace
in războiul crud
al rautatii
cu iubirea…
Se lasă toamna :
Un covor de
Inimi frânte
Ce-si caută cu ochii-nchişi
Menirea !
Mi-e dor sa vad cum vii
Si faci minuni
Deşi minune
Sunt si eu căci încă
Mai trăiesc…
Mi-e dor sa mă priveşti
cu ochii blânzi
si sa mă-nveţi
senin si rabdator
cum sa
iubesc .
Tresar când mă
Atinge cate-o
Adiere
A vântului venit din
Inaltimi ,
Căci simt cum Tu mă iei
In ale Tale braţe
De parca-as fi  cu
Scumpi-Ti
Heruvimi…
Aştept, Iisuse, acea zi
Când Te-oi vedea in
Zare
Venind cu miile de
Îngeri care Te-au slujit mereu…
Te-aştept si
Te mai rog in asta clipă
Sa mă ajuţi ca intre
Robii credincioşi
Sa fiu si
Eu .

Din nou oameni

De ce atâta fals în
Lumea asta
Pierdută ca un fulg
De nea în depărtare ?
Parcă nimic nu mai contează
În viaţa gri
Şi cel mai rău este că
Mita astăzi
Nu mai doare…
Oare de ce
Este apreciată falsitatea ?
Unde sunt oamenii
Care încurajează
Cu pumnii strânşi,
Uniţi în gând,
Originalitatea ?
De ce se tolerează
Violenţa
În timp ce cererile
De iubire
Nu-s primite ?!
Nici jocurile
Nu mai sunt cinstite :
Medalii câştigate prin trişare…
Când vezi că
Doping face
Orişicine
Ajungi să crezi că omul
Nu mai are
Chiar nici o valoare…
Mă-ntreb ades : trăim sau doar mimam
Viaţa ?
Ce bine-ar fi să ne trezim
Din somnul
Dat de drogul
Egoismului
Si-al urii !
Numai aşa putea-vom
Să scăpam copiii
Din lanţul prins
Cu cheile
Cenzurii …

Singuratate

Singurătate,
Ah, cafea amara !
Te sorb cu respiraţia
Oprită ca să nu te simt…
Eşti prea nepotrivită
Pentru vremea de
Afară,
Dar te accept văzând cum
Aparentele din jurul meu
Mă mint…
Singurătate, simt cum
Îmi străbaţi tot trupul
Înfiorându-mi
Fiecare mădular…
Începi sa mă imbratisezi mai cu sfială
Dându-mi apoi
Din gustul tău
Amar…
As vrea sa port o lupta
Crâncena cu tine,
Un nou război având ca arma
Propria-mi voinţă ,
Dar
Sunt prea slaba
Si mă las învinsă…
Singurătate,
Pun pe braţul
Tău a mea
Fiinţă…

Inainte de moarte

Zilele astea a plouat fara încetare si s-au întâmplat atâtea. !
Weekendul a început bine, aflându-mă inca de vineri in sânul familiei…Ziua de sâmbăta a decurs normal pana la ora 5 când m-am întors de la biserica.
Mama mă aştepta in poarta, ea lipsind de la Serviciile Divine.
Mi-am dat seama ca are lacrimi in ochi si înainte de a o întreba daca s-a întâmplat ceva ea a zis : « Moare tataia ! »
Bunicul meu, omul bine făcut de altădată, sever cu copiii si mândru de ceea ce realiza era acum pe patul sau cerând parca indurare de la Bunul Dumnezeu pe care îl negase o viata întreaga.
Mi-am schimbat hainele si am mers la el împreuna cu mama…
« Eu raman in seara asta aici ! », mi-a zis ea in timp ce mă indemna sa merg acasă…
« Nu, vreau sa îl vad înainte de a pleca, te rog, lasa-ma sa îl vad ! », i-am răspuns cu lacrimi in ochi…
Aşa ca am intrat in camera unde se afla. Învelit cu o pătura am observat ca stătea nemişcat. M-am apropiat sfiindu-mă si l-am privit. Nu voi uita niciodată imaginea aceea a omului muribund care stătea in fata mea. Nu mă vedea si nici nu mă auzea.
“A făcut câteva zgomote mai devreme si am crezut ca moare dar acum nu mai zice nimic… », mi-a spus mama.
Am ieşit in graba si am plecat acasă. Pe drum l-am sunat pe tata sa mă asigur ca nu voi fi singura când ajung acasă de teama sa nu mă răscolească amintiri.
Noaptea aceea am vizionat filme alături de el pana când, pe la ora 2 s-a auzit uşa. Era mama, îngheţata de frig.
« E paralizat dreapta…va daţi seama ? E paralizat ! », a sunat vocea ei in timp ce închidea uşa…
tăcerea s-a aşternut in casa. Am preferat sa mă retrag in camera mea deşi ştiam ca nu voi putea dormi. A doua zi am fost trezita pentru a o însoţi pe mama la cumpărăturile pentru înmormântare. Da, nu murise dar era ca si cum se întâmplase. Am mers destul de dimineaţa si am rămas in Botoşani pentru a mă pregăti pentru scoală. Mama s-a întors la acelaşi om singur acum, omul care cândva îmi transmitea fiori reci dar care a ajuns sa îmi transmită mila…
Apoi, duminica seara am simţit nevoia sa ies pentru a mă plimba si am ieşit. Începuse sa ploua insa am hotărât sa merg aşa, fara umbrela. In timp ce picăturile de ploaie îmi sărutau fata mă gândeam la viata mea. Cat de nehotărâta sunt ! Cat de multe se pot întâmpla intr-o fracţiune de secunda ! Voi pierde multe in viata dar ştiu ca nu mă voi putea schimba…mi-era dor de cineva si fara sa vreau am început sa plâng. In urma mea nu era nimeni si nici in fata mea aşa ca mă simţeam in prezenta lui Dumnezeu. Parca îmi vorbea prin ploaie, parca mă alina. De ce nu pot fi fericita ? Ştiu, pentru ca ascult de mai multe voci odată, pentru ca încerc sa fac tuturor pe plac uitând sa mă fac pe mine sa zâmbesc…
Ştiu ca îl voi pierde si pe el datorita neglijentei mele dar, pana la urma, suntem obişnuiţi cu durerea. In final nu ajungem decât nişte biete fiinţe fara cunoştinţa, cerşind mila pe un pat de spital înainte de moarte.

Înainte de moarte mi se pare viata
Mai frumoasa…
Ştiţi de ce ?
Pentru ca ştiu ca e pierduta…
Înainte de moarte
Mi se pare
Mult mai dulce
Durerea ce m-apasă…
Înainte de moarte as vrea sa trăiesc
Mult mai mult
Deşi cândva îmi doream sa scurtez
Orice clipa…
Fiecare zbor este chiar mai plăcut…
Înainte de moarte
As vrea sa mai am o aripa…
Ah ! Viata trăita-n zadar,
Fara soare !
Preţuim doar atunci când ceva e pierdut…
Mi se pare ca in jurul meu
totul are culoare,
Înainte de moarte vreau sa
Am ceea ce
n-am avut !

Imbrăţisând ploaia

Stropi, picături mari
De ploaie
Cad in cadenţa lor zglobie…
Se preling pe-ai mei ochi
Singuratici
Ridicaţi către cer,
Contopindu-se cu cu el
Intr-o frumoasă armonie…
Nu este nimeni si nimic
In jurul meu ;
Chiar dac-ar fi
Nu as putea vedea prin ceata densă
Din al meu suflet
Care-ngenunchează
Să ceara pentru-a sa iubire
Doar o simpla
Recompensă…
Dac-as putea distinge
Lacrimile mele
De picăturile de ploaie reci
Si fara viată,
Ah ! As putea sa fac buchet de
Preafrumoase flori
Ce-ar înflori si-ar parfuma
In zori,
In fiecare dimineaţă…
As face o gradina doar din
Trandafiri
Cu spinii lor de dor
Si cu petale-adânci de frumuseţe…
As face si-o gradina doar cu
Lăcrămioare,
Sa planga ele-n locul meu
Acoperite de o roua
Palidă-n a lor tristeţe…
Dar…sunt tot eu,
Neputincioasă,
Cu faţa ridicată către cer ,
Cu picături de apă
Care se preling pe buze in palma-mi
Mica mai apoi
Cazând, stingher…
As vrea sa-mbratisez
Un suflet
Insa nu e nimeni
Sa simtă cum o noapte
Plâng in ploaie
Tremurând…
Aşa că
Braţele-mi deschid
Si dau
Frâu liber
La tot ce am in inima
Si-n gând,
In trup si
In privire…
Ah ! Ploaie dulce ! Ploaie gri!
Si acră!
Si amară !
Stai pentru-o clipa să
Te-mbrăţişez…
Poate voi regăsi in stropii tăi
Iubire
Sau poate regăsi-voi ce-am pierdut
Cândva :
Iubirea întâlnită-n vară…

Si totusi exista…

Zâmbesc…un nou zâmbet pentru ca fiecare zi este speciala in felul sau…
De fapt speciala o facem noi , in singurătatea noastră putem aduce fericirea…si totuşi, ce este fericirea ?! Ziua a început cu o ploaie torenţiala in adevăratul sens al cuvântului…Mi-a sunat ceasul la 6 insa datorita faptului ca seara îmi schimbasem melodia cu una ceva mai lenta am adormit înapoi…
Slava Cerului ca m-a trezit apelul colegei mele, Ana, care m-a sunat pentru a mă întreba daca am umbrela pentru a putea merge la scoală. Ceasul indica 7:11.
M-am ridicat ameţita din pat si mi-am îndeplinit ritualul de dimineaţa in doi timpi si trei miscari…record de data aceasta 
Am făcut rost de o umbrela si am ieşit afara insa am observat ca ploaia se oprise…totuşi, printre picăturile care cădeau de pe crengile pomilor posomoraţi, am început sa păşesc greu parca inca visând…Am început orele cu filosofia si am continuat cu istoria, ora in care proful isi “agata” privirea de prima banca (in care mă aflu) de parca am avea ceva lipici…
In aceasta dimineaţa, deşi încerca de la catedra sa mă amuze nu a reuşit deoarece privirea îmi era prea adormita si gândul prea departe…probabil ca gândul meu era pe undeva prin Spania…
El, in palmele căruia se găseşte inima-mi, a apărut in viata mea ca un răsărit de soare după o noapte ploioasa.
Povestea noastră s-a conturat in câteva zile rasturnadu-mi câteva principii ca : nu exista dragoste la prima vedere, dragostea nu rezista la distanta…etc.
Si când totul era mai frumos s-a destrămat aşa cum se desface aţa de pe un ghem pana ajunge la sfârşit…
Acum am rămas sa depăn amintiri pe acelaşi ghem al iubirii…eu aici, el acolo si totuşi NOI !
Poate ca va întrebaţi in ce mod am fost cucerita…
Nu ştiu daca as putea avea un răspuns concret…poate ca simpla privire m-a atras sau tandreţea sa…poate ca modul in care a topit muntele de prejudecaţi pe care le aveam despre băieţi sau poate ca simplurile gesturi pe care le făcea arătându-mi ca mă iubeşte…
Ii vad si acum chipul înalt, parca sosind înaintea mea cu bobocul de trandafir ascuns pana va găsi momentul prielnic pentru a mi-l dărui, ii vad privirea alunecând peste trupul meu parca coborând razele soarelui pentru a-mi spune misterul care ne leagă…
Mi-e dor, mi-e dor cum nu mi-a mai fost demult sau chiar niciodată…
Nu odată mi-au venit întrebări in legătura cu durabilitatea acestei relaţii, nu o dată am încercat sa pun capăt acestui fir de intamplari ascunse in bolul de cristal, eşuând in cele din urma…
Si totuşi, îmi aduce un zâmbet pe fata de fiecare data când mă gândesc la el…probabil de aceea zâmbesc mereu…
Inca trăiesc acele momente in care degetele lui mângâiau clapele pianului făcând sa vibreze muzica cereasca, acele momente ale plimbărilor prin natura acoperita de verdele covor al liniştii…
Chiar daca intr-o zi se va sfârşi totul, acei ochi căprui ii voi simţi mereu privindu-mă pentru ca persoana căreia ii aparţin mi-a arătat ca totuşi mai exista iubire pe acest pamant si a plantat in pamantul inimii mele o speranţa noua însoţita de teama si curaj, de cântec si poezie…de dor si iubire…

Rătăcire

Păşesc pe urma Ta, Iisuse Bun
Dar parca mi se pare prea departe Casa…
Iar ochii-mi se îndreaptă spre alte zări acum
Căci nu găsesc in calea-mi biserica-Ti, aleasa !

Pe drumul pustiit mi-e lacrima pierduta,
Nu înţeleg menirea-mi ! Nu înţeleg, Părinte !
De ce e suferinţa in lumea decăzuta ?
Mi-e sufletul rănit…e-un cant fara cuvinte…

Un om…ce este omul ? De fapt eu ce-am ajuns ?
Mi-e dor sa-Ti aparţin si sa Te simt aici…
Ajuta-mă sa stau sub aripa-ti ascuns,
In vreme de furtuna sa ştiu ca mă ridici…

Cântarea-mi n-are versuri, nici poezia-mi viata !
Nici ochii strălucire, nici inima-mi iubire !
De mana-Ti a mea mana cu teama se agata,
Te rog, vino Iisuse sa-mi dai acum de ştire
Ca in curând, in ceruri, vedea-voi a Ta fata !!!

Intrebare

Fiul Meu te mai strig înca-odată pe nume ;
Vino-acum, nepăsarea-ti puternic mă doare…
Nu lăsa al tău trup lucruri rele s-adune,
Nu-l lăsa, tu doar ştii ca aici totul moare !

Te întrebi de ce inca n-am venit sa te iau
Dar te-ntreb : eşti , copile, pregătit pentru ceruri ?
Cu iubire Eu vreau mântuirea sa-ti dau
Insa tu ai in gând alte vise si teluri…

Te întrebi pentru ce suferi, plângi si tresari !
Si dai vina pe Mine, tu, copil zbuciumat !
Insa spune-Mi , la chemarea-Mi de ce nu apari ?
Nu cumva nu ai timp vrând sa fii mai bogat ?

Astrele de pe ceruri, florile din câmpii…
Le-am creat pentru tine dar n-ai timp sa le vezi…
Zilele-s ale tale si in nopţi prea târzii
Uiţi de Mine si plâng…Mi-e uşor ?! Asta crezi ?!

Si-n familia ta dragostea se raceste…
Vinovat oare-s Eu ? Ah, copile ! Greşeşti !
Te mai chem inca-odata, cerul chiar te doreste !
Hai, răspunde, copile…vreau ca tu sa-Mi vorbeşti !!!
Vreau sa ştiu unde eşti…

Trup pierdut

Alunec uşor pe toboganul
Nemuririi…
Mă îmbrac in haina visului
Si cant…
Încerc sa invat ce înseamnă viata
Si tainele iubirii
Insa mă descompun si-ajung
Sa fiu pamant…
Mi se prelinge dorul pe-al
Meu trup înmărmurit
Si rece,
M-agat de ramul pomului
Uscat
Si-mbătrânit…
Apoi, o palma
Mă loveşte amintindu-mi
Ca in lume
Totul trece,
Fie ca eşti bătrân,copil sau tanar,
Fie ca eşti vioi
Sau obosit…
Pereţii camerei in care mă gândesc
S-au transformat in
Stânci…
Si-acum trăiesc intr-o pustie
Peştera a trupului pierdut…
Privirea îmi coboară
Pana-n prăpastiile amintirilor
Adânci
Sa caut viata si iubirea…
Poţi sa-mi spui unde sunt ?
Tu
Le-ai văzut ?

Jertfa

Mi-e gândul temelie de nori deşi si grei,
Mi-e inima un trandafir cu negri spini…
Se vede o perdea de gheata-ascunsa-n ochii mei,
De dor si de durere-s pumnii sufletului plini…

Cad in genunchi si cer ceva dar nu ştiu ce…
Poate ca indurare pentru aripa-mi zdrobita-n lanţuri,
Nu pot sa zbor dar mă tarasc si pasu-mi şterge
Tot ce se cheamă vis desprins,alcătuit din smalturi…

Te chem dar mă auzi ?! Mi-e inima altar
Pe care îmi jertfesc iubirea fara margini ;
Azi nu mai am putere si rănile îmi par
Rânduri de amintiri pe-ngălbenite pagini…

Sunt eu dar nu mai sunt…trăiesc sau am murit ?
Mi-s ochii vii văpăi si plânge ceru-n mine ;
Mi-arunc privirea-acolo, departe, in zenit,
Poate te vad, iubite…mi-e dor ! Mi-e dor de tine !!!

Dulce vis

Vis dulce, trandafir cu petale de dragoste amara ,
Te sorb din priviri si te chem adormind, fara glas…
Ai venit n-al meu suflet ca o ploaie calda de vara
Mangaindu-mi trupul fara tine ramas…

Ma acopera ploaia de dulci amintiri ce-au plecat,
Ma imbrac si te-astept ca sa vii zi de zi, ceas de ceas…
Ti-amintesti de momentul cand cu mine-ai visat ?
Ti-amintesti ca-mpreuna-am zambit si-am facut primul pas ?

Ti-amintesti de sarutul fugar in a noptii perdea ?
Si de stelele vii ce, privind, ne zambeau ?
Ah, iubitul meu ! Viata mea !
Cat de tare mi-e dor ! Cat de mult azi te vreau !

Ma trezesc suspinand, nopti la rand, dupa tine !
E atat de-ntuneric si mi-e teama ! Si plang !
Tu nu esti sa imi spui : « Draga mea, va fi bine ! »
Tu nu esti langa mine ci esti numai in gand…

Dar…dar esti visul ce vine si-aduce sperantă…
Esti o stea ce m-adoarme in nopti prea tarzii…
Te astept seri la rand, dulce vis ce ma-naltă…
Te astept insa spune-mi : TU DE CE NU MAI VII ???

Oare de ce si de cine ?!

Inca o zi…parca aceeasi dintotdeauna…
Nimic nu se schimba daca nu vrem, daca nu facem noi primul pas, nimic nu capata culoare daca nu luam pensula sa ne pictam propriul tablou…
Ma zbat intre « da si nu », intre « a fi si a nu fi », intre « trecut si viitor », intre « el si el… »
Dimineata m-am trezit confuza din cauza visurilor pe care le am noapte de noapte de ceva timp. Colega de camera nu mai am deci nu imi mai pot pune capul pe umarul nimanui, prieten…cine stie ?!
Am plecat la scoala si dupa primele ore plictisitoare mi-am inchis ochii asezandu-mi capul pe banca. Imediat m-a cuprins aceeasi frica, aceeasi teama de viitor…daca am actionat gresit intr-un moment de apriga razbunare si astfel voi frange inimi ? Daca voi gresi cand voi alege facultatea sau cand nu voi face acest lucru ? Care imi este rostul ? Spre ce ma indrept ? Oare iubesc sau doar mimez iubirea ? Stiu ca mi-e dor dar oare de ce anume ? Oare traiesc sau doar port o simpla masca a vietii ? Pana la urma de ce am ajuns in momentul actual ?
Lacrimile au inceput sa se prelinga pe obrazu-mi rece , facandu-si drum peste buzele-mi rosii pana la barbie…acelasi traseu il au in fiecare seara cand ma regasesc cu o carte in mana desi messengerul sta deschis cu statusuri amoroase si cu un avatar care imi demasca zambetul absent. Mi-am ridiicat capul tinandu-l intre palme la ghiontul colegei care incepu sa ma mustre. Eu, din nou fata care plange ? Eu, fata care rade in fata tuturor atat de slaba in momentul acesta ? Nu.
Orele au zburat si am plecat spre casa incercand sa pun la adapost cateva glume bune cu colegele. De la un moment dat am ramas singura inaintand catre casa. Fantanile arteziene pulsau apa in fata mea asa cum inima pulseaza sangele prin vene. Am incetinit pasii printre firavii copii care alergau dupa porumbei. Langa farmacia din dreapta mea o femeie rrom astepta imbracata in fusta ei verde. Intre timp, o alta femeie de aceeasi nationalitate scoase capul pe usa farmaciei adresandu-i-se: “Fa, cum ii zâce la vasâlină ? Cum cer ? »
Raspunsul fu pe masura : « Zi-i de-acela de uns, unguil… »
Mi s-a asternut zambetul pe buze gandindu-ma : « Cat de diversificata e lumea !!! »
Aici traiesc eu, tu, ei…acelasi loc dar atat de diferiti !
Mi-am miscat picioarele, greoi, pana in fata aprtamentului. Din nou urma sa intru in acelasi loc in care imi astern scrierile, in acelasi loc unde imi inund mintea cu fel de fel de lucruri. Ziua s-a refugiat repede in bratele noptii. Cat de pustie ni se pare viata uneori desi sunt oameni care ne iubesc…dar ce folos daca nu ne iubesc cei care vrem noi ?
Pana la urma de ce si de cine imi este dor ?!

De dorul tău…

De dorul tău m-as transforma in apa
Sa pot veghea pe trupul tău atât de cald,
Sa te cuprind când norii se arata,
Punând o raza in decoru-mi drag.

Te-as inunda cu valul meu de dor,
Mi-e visul însetat de tine, e pustiu,
Privesc in larg, mi-s nopţile cu nor
Iar totu-n jur e-atât de arămiu !

De dorul tău m-as face umbra ta
Sa te călăuzesc in drumurile-ti toate,
Sa fim doar noi in tot ce va urma,
Sa transformam cuvintele in fapte.

De dorul tău mă plimb in amintiri
Si caut coltul nostru, colt de soare ;
M-ascund in braţele pierdutelor iubiri
Si vreau sa-ti spun ca dorul tău mă doare …

Inima-cavou

Mântuitorul nostru Bun si Sfânt,
Te invocam sa vii in ale noastre vieţi,
Te aşteptam cu inima aprinsa-n foc si-n cant,
Te aşteptam privind in zorii fiecărei dimineţi ;

Ni-s ochii inrositi de lacrimi si de-atât privit,
Ni-s mâinile trudite de plămada cautarii,
Si urmele s-au şters de când n-am mai pasit
Căci alt Ghid n-am găsit spre candela răbdării.

In inimi zace trupu-Ti imbalsamat cu sânge,
Te-am pus acolo, Doamne, si am uitat de Tine;
Te căutam prin spini, prin vântul care plânge
Deşi eşti in cavoul de inimi reci, străine…

Ne doare aşteptarea, deja noi nu mai credem
Ca vei veni curând si vrem sa ne distram.
Dorim sa facem, Tata, noi singuri un Eden
Căci ai uitat sa vii…Ah, cat sa mai răbdam ?

Dar totuşi, poate intr-o zi, prin felinare stinse,
Afla-vom uşa mica spre inima-ncuiata,
Si dintre cheile cu visul aşteptării prinse
Lua-vom cheia ce cândva fu’ aruncata !

Si vom deschide ale noastre inimi, tremurând,
Aşa te vom găsi, Iisuse, in lacrimi seci imbalsamat,
Vom sta ‘naintea-Ti ruşinaţi de fapte si plângând
Căci intr-o seara Te-am urat si-acolo Te-am lăsat…

Deci Tu, doar Tu pe noi ne-ai aşteptat !!!

De la mici pentru cei mari

Rugăciune

Doamne, Te rugam, primeşte
Rugăciunea noastră simpla.
De-orice rău Tu ne fereşte,
De necazuri ce se-ntâmpla.

Da-ne binecuvântare,
Da-ne dragoste de fraţi ;
Ne alina ce ne doare
Si ne fa pe loc curaţi !

Suntem slabi si suntem mici,
Dar Tu poţi sa dai putere ;
Ai spus doi de sunt aici
Le vei da tot ce-Ti vor cere.

Ne predam cu totul Ţie
Trup si suflet, Tata Sfânt ;
Voia Ta de azi sa fie
Si in Cer si pe pamant

Ca Timotei

Cind adevar dorim sa fim
Lumina pe cararea vietii,
Sa raspandim ca Timotei
Parfumul scump al diminetii…

Credinta nu ne paraseasca,
In mana Ta Tu sa ne cresti,
Iar inimile noastre tandre
Noi te rugam sa le primesti…

Timotei

Timotei primi exemplu
De credinta si iubire
De la mama si bunica
Totusi, nu era din fire…

Timotei, supus in viata
Ca un fiu al Domnului
A dorit ca sa traiasca
Pe cararea cerului.

Timotei iubea pe Domnul,
Inima I-o darui
Si invatatura buna
De la Pavel o primi…

Nu plangea daca-l mustra
Nici nu arunca cu pietre,
Vorbele isi stapanea
Urmand bunele exemple.

Doamne, da-ne azi putere
Ca sa fim cum Tu doresti,
Sa avem in inimioare
Cuvantarile Ceresti.

Daca…

Daca in cursul vietii
Necazurile vin…
Daca n-ai apa vietii
Si dai doar de venin…

Daca pe cerul tau
Norii au rasarit…
De cineva cu rau
Pe tine te-a vorbit…

Daca te prabusesti
Sub povara cea grea,
De te dispretuiesti
Hai sus! Nu dispera !

Chiar daca nu-i iubire,
Chiar daca te lovesti
De pietrele nestirii,
De stancile ceresti,

De oameni mai “destepti”
De cei ce vor sa fie
Putin mai intelepti
In atmosfera vie…

Sa stii ca totul trece
Dar, asta nu conteaza…
Pana – n mormantul rece
Te lupta si viseaza…

Lupta pentru medalii,
Lupta pentru dreptate,
Viata ca-n vitralii
Se spune ca e noapte…

Nu sta in asta lume
Respectul asteptand,
Formeaza-ti TU un nume
Sperand ! Crezand! Lucrand !

De vrei…

De vrei sa mergi in ceruri
Fii credincios nespus,
De vrei sa mergi in ceruri
Asculta de Isus…

De vrei sa mergi in ceruri
Fa bine celorlalti,
De vrei sa mergi in ceruri
Si pe ceilalti sa-nalti.

De vrei sa fii cu Isus,
De vrei sa fii un semn…
Asculta cu vointa
Al Domnului indemn

Fetita roaba

Am invatat despre iubire,
De binefacere-am aflat
Si vrem ca de acum’nainte
Sa spunem ca am aplicat.

Se spune despre o fetita,
Copil cuminte, credincios,
Ce-a fost luata ca si roaba
De Naaman, un om zelos.

Stapanul sau, bolnav de lepra
A cautat un leac, ceva
Si nu gasi dar roaba mica
Spre Elisei il indrepta.

Era copil, senin si simplu,
Straina, intr-un loc placut,
Dar nu-i fu’ greu ca sa vorbeasca
Si-o binefacere-a facut…

Invata

Invata de la stele
Sa fii stralucitor,
Sa fii voios ca ele,
Mereu invingator.

Invata de la luna
Sa treci si peste nori,
S –auzi mereu cum suna
Iubirea dinspre zori…

Invata de la miel
Sa fii umil si bland,
Sa fii mereu ca el,
Sa nu te plangi nicicand.

Invata de la floare
Sa raspandesti parfum,
Calcata in picioare
Iubire-ti da in drum.

Invata de la pasari
Sa-L lauzi pe Hristos,
Invata sa nu-L superi
Ci sa-I fii credincios.

Invata de la Domnul,
Invata sa iubesti…
Invata pe tot omul
Ca viata s-o primesti…

Iosia

Chiar mic, in fragezimea sa
Nu s-a descurajat nicicand,
Ci la opt ani ca imparat
A fost incununat crezand.

Cu Domnul, Iosia umbla,
Avea nadejde in Isus…
Astfel trecea de incercari
Strangand comori acolo, sus.

Si noi dorim sa fim la fel,
Sa cerem multa-ntelepciune
Ca sa putem trai zambind
Facand comori din fapte bune…

Isus

Am invatad despre Isus,
A fost si El copil, ca noi,
A fost mai bun, a fost supus,
A fost doar El si Tatal : doi…

Am invatat ca asculta
De mama si de tatal sau,
Copil-exemplu El era
Caci era Fiu de Dumnezeu

O treapta

Atunci cand valul de pacate te-a lovit,
Cand pasul tau incet greoi a devenit,
Ridica-ti ochii catre Bunul Salvator,
Mai fa un pas, mai urca-o treapta spre Pastor…

Atunci cand ‚’n-a ta cale , ispita a venit,
Cand stropul de credinta din tine a murit,
Intinde a ta mana spre Bunul Creator
Si urca inc-o treapta sa fii biruitor !

Cand deznadejdea vine si vrea a te-nghiti,
Cand uiti ce e speranta si verbul „a iubi”,
Aseaza-te’n genunchi caci Domnul te asteapta,
Mai fa un pas spre El, mai ai atat : o treapta !

Te laud

Te laud, Dumnezeul meu
Si Te voi lauda intr-una…
Esti Dragostea din curcubeu,
Ce ma conduce-ntotdeauna…

Te laud pentru bunatate
Si pentru indurarea-Ti Sfanta!
Te laud in veci pentru toate,
Si inimioara mea Iti canta!

TU SI IiSUS

Cand lumea care te-nconjoara, te dispretuieste…
Cand vezi ca dragostea dispare pe carari abrupte…
Cand simti ca deznadeajdea-n valea pieptului tau creste…
Si vezi din pomul Biruintei ramuri rupte…
Cand bratul celui rau este intins spre tine
Ca sa te prinda, sa te arda-n flacarile sale
Fii curajos si nu uita: privirea ta o tine
Spre Cel ce-I Vesnic, mergi pe a Lui cale…
El este al tau Tata si drag Mantuitor…
Te va-mbraca in haina a neprihanirii…
Te va pazi cu dragoste, te imbratisa cu dor…
Te va invalui in stelele iubirii…

Tradator?!

A căzut o frunza in fata mea,
Este un semn ca toamna
A venit…
Ah, de-as putea
Sa dau ceasornicu-napoi,
Sa fim, Iisuse,
Înaintea crucii doar noi doi !
As plânge, as striga si-as vrea
Sa fiu acolo,
Răstignit in locul Tău…
Nu m-ar interesa ca sa
Salvez sufletul meu…
Ah, uite ! Înca-o frunza
A căzut !
Iisuse, vrei sa îmi transmiţi ceva?
Ştiu ca m-ai auzit
Si m-ai văzut…
Sunt, oare, precum Petru
Înaintea Ta ?
Declar in fata-Ti ca as
Merge orişiunde
Cu Tine, pan’la moarte chiar
Sa mă predau?
Si, totuşi, Doamne,
Sunt un las datornic ?
M-ascund de Tine si te recunosc
Numai când vreau ?!
O, nu !
Nu vreau sa fiu un tradator,
Părinte,
Nu vreau sa mint ca nu
Te-am cunoscut vreodată…
Lucrează Tu
La viata mea, Iisuse,
Si fa-o azi curata,
Fara nici o
Pata …

Tacere

Un strop de ploaie a căzut in palma mea
Spunându-mi ceva…
As vrea sa înţeleg ce îmi transmite,
As vrea sa ştiu daca e fericire sau
Durere,
Insa se-aşterne o
Tăcere…
Mă învălui in mireasma trandafirilor
Si îmi îmbrac
Inima in petalele lor…
As vrea sa plec departe,
Cat de mult as vrea sa zbor !
In urma acestei dorinţe
Am gustul de fiere…
Se-aşterne din nou o
Tăcere…
Cine poate vorbi despre dragoste
In lumea aceasta lovita de
Furtuna urii?
Cine poate spune ca exista iubire
Care sa dăinuie ani si ani fara
A produce durere ?
De ce nu răspundeţi ?
De ce atâta
Tăcere ?
Doar ploaia mai vorbeşte
Inconjurandu-ma cu stropii ei…
Poate cândva voi invata
Limbajul ploii
Pentru-a înţelege ce îmi spune…
Poate ca mana inimii mele ,
Intr-o zi,
Va reuşi
Doar stropi de dragoste s-adune…

Nu merit

Nu merit Doamne nici un gram din dragostea Ta…
Nu merit sa-mi dai viata in fiecare zi…
Atât de mare eşti, nu cred ca voi putea
Sa înţeleg uşor ce-nseamnă a iubi…

Mă rătăcesc in fiecare zi in ochii Tai senini,
Si mă cufund in bunătatea Ta, scump Tata,
Eu mă căiesc când mă înţep in spini
Si-aşa Te răstignesc, Iisuse, înca-odată !

Mă ierţi si mă primeşti din nou in casa Ta,
Sunt fiu risipitor, de ce mă mai iubeşti ?
De ce in vreme grea Tu îmi ştergi lacrima ?
De ce de rele, Doamne, mereu mă ocroteşti ???

Iubirea Ta e mare, nu pot s-o înţeleg
Cu mintea mea de om pribeag pe-acest pamant!
Eu singur de păcat nu pot sa mă dezleg
Deaceea ia-mă Tu exact aşa cum sunt…

Si chiar de nu pot , Doamne, sa-Ti înţeleg iubirea,
Te rog sa mă ajuţi s-o am in viata mea,
Acesta fie-mi telul, aceasta mi-e menirea :
Sa-mpartasesc iubire, privind la Golgota !

Vis inghetat

Doamne, sunt încovoiat sub greutatea timpului,
Sufletul meu suspina după Tine si Te striga mereu.
Ceata isi face loc in întunericul care mă înconjoară,
Si simt ca sunt departe de Tatal-Dumnezeu.

E multa zarva pe pamantu-acesta care plânge,
Si totuşi simt ca-s singura pe calea care o urmez…
Mă prind fiori din cauza răcelii care vine
Si-adorm cu gandul ca Te voi vedea atunci când Te visez…

Îmi scutur aripile de durerea care se-aşezase,
Si mă imbratisez cu ele pentru a simţi iubirea Ta, Iisuse,
Dar in zadar, mă-nşel chiar eu căci nu eşti langa mine,
De fapt Tu eşti dar ochii-mi nu Te vad prin frunzele răpuse.

Te chem, Te striga inima-mi lovita de tristeţe,
Te-aştept sa vii si sa mă vindeci de durerea mea,
Iisuse, vreau sa vii aici si sa mă prinzi de mana,
Sa ştiu ca mă conduci, pasind ‘nainte, spre Imparatia Ta !

Ruga de binecuvantare (in special pt pasori)

‘Naintea Ta stau in acest moment acoperit de vreme,
Copiii Tai, aleşii Tai ‘nainte de-a se fi născut,
Si fiecăruia-i şopteşti : « O, nu te teme !
Tu eşti al Meu, vei fi mereu ca si-n trecut ! »

Revărsa-Ti binecuvântarea Ta asupra lor,
Da-le curaj si biruinţa-n orice încercare,
In drumul lor când va fi soare sau chiar nor,
Fa-i sa-si aducă-aminte, Doamne, ca iubirea-Ti este mare.

Păzeşte-le piciorul de cadere’n a vrăjmaşului capcana,
Si ochii spală-le cu alifia Ta vindecătoare,
Trimite Duhul Tău peste a inimilor rana,
Si pune pe-a lor buze-n orice clipa
Pentru Tine o cantare…

Si, Tata, tot aşa cum Tu ii binecuvântezi acum,
Ajuta-i si pe ei ca pentru alţii sa ramana-o binecuvântare,
Sa fie fiecare-o floare care raspandeste-al sau parfum
Chiar si atunci când de drumeţ este călcata in picioare…

Sa păstoreasca in Biserici cum si Tu, Iisuse,
Ai fost printre ai Tai : exemplu veşnic de urmat,
Pentru ca astfel, când războaiele vor fi apuse,
Sa ne numeşti ai Tai cu gândul si cu sufletul curat.

Mai striga-i incodata pe-al lor nume, Tata !
Mai înconjoară-i incodata cu iubirea Ta !
Si, Te rugam, prin ei Tu calea multora arata
Ca împreuna, când vei reveni, noi sa-Ti aducem
Slava ! Osana !

Ploua cu dorul iubirii

A început sa ploua…
Norii plumburii in forma de stele
Acopera cerul vieţii mele…
A început sa ploua
Si gândurile se topesc formând
Lacuri de amintiri…
Cat de mult te iubesc !!!
Inima mea este inundata de
Stropii mari de iubire…
Mă urc intr-o barca
Albastra
Si plutesc spre o Casa Divina
De dragoste plina…
Nimic nu poate opri
Şuvoaiele ploii care curg
Pe marginile sufletului meu !
Tresar sub atingerea unei aripi,
E-atât de linişte
De parca as vorbi cu Dumnezeu…
A început sa ploua…
O alta ploaie,
Care mă înalta
Ca pe-un fir de iarba acoperit de picături de roua…
Sub streaşina ochilor mei
Doua râuri curg
Ca doua cristale scăpate dintr-o
Mana de nou-născut…
Încerc sa le prind in mana mea,
Sa le sărut pentru
A-mi umezi buzele
Arse de dorul de a iubi…
Acelaşi dor
Al ploii care nu se
Poate-ntrezări…
Cântec străin cu note dezordonate
Pe o partitura a amintirii…
Acelaşi dor :
Dorul iubirii…

Am visat

Intr-o noapte incetosata
Am visat
Ca m-am rătăcit
Intr-o lume pustie de bine,
Intr-o lume de care
Nu aparţineam…
Era atât de sumbra atmosfera de acolo
Incat m-a copleşit
Si ceas de cea
Plângeam…
Am visat ca nu ştie nimeni sa rada,
Sa cânte,
Si ca ei au război in căminul lor
Mai mereu…
Cat de trista e viata trăita-n
Gunoaiele lumii !
Cat de trist e sa uiţi a zâmbi !
Cat de greu !
Am visat ca mergeam pe-o cărare
Abrupta de-acolo
Căutând un « CEVA »
Spre-a avea ca
Reper…
Dar pustie
E lumea aceea de lucruri
Si-am rămas pe o piatra
Tot eu ,
Doar sa plâng si sa sper…
Si-am visat ca pe tine
Te-am pierdut fara veste…
Nu aveam nici putere,
Nici sabie…scut…
Insa când m-am trezit
Am simtit
O durere…
N-a fost vis sau iluzie
Ci eu chiar
Te-am pierdut !

Cautare

Mi s-au rătăcit paşii in
Gradina sufletului !
Tălpile îmi sunt înţepate de spinii trandafirilor
Pe care am călcat.
Am umblat zile-ntregi sa Te caut, Doamne,
Dar nu am dat de Tine…
Oare de ce nu Te-am aflat ?
De dimineaţa m-am trezit si am
Plecat la drum ;
Am auzit ca pe la poarta mea
Tu ai trecut dar ea era’ncuiata
Aşa ca eu am vrut sa Te ajung, Iisuse,
Insa in zadar…
Nici glasul nu-Ti aud,
Nici steaua de pe cer nu mi se-arata…
Sa înţeleg ca Te-am pierdut
Si nu Te voi afla nicicând ?
O, nu ! N-as suporta aşa ceva
Sa se întâmple
Deaceea, Doamne, eu Te caut
In gradina sufletului meu pustiu
Pana ce fulgii albi ai timpului
S-or aşeza, încet,
Pe tâmple…

Cuvinte ascunse in suflet

Păşesc printre trandafirii acoperiţi de amintiri rebele
Si fiecare pas al meu este udat de lacrima-mi fierbinte…
Eşti pus acolo, eşti pecetluit in gândurile mele,
Te regăsesc printre dorinti aprinse…te regăsesc printre cuvinte…

A început ca o poveste la care noi nu ne-am gândit
Si-acum…acum se vede unde-am ajuns dintr-o privire…
M-ai cucerit când m-ai atins…când mi-ai zâmbit
Si am crezut ca dragostea este un pas spre nemurire…

Ne-am prins de mana si ne-am sărutat pentru o clipa-atât de scurta,
Ce repede-a trecut momentul lăsând in urma amintiri !
Parca te cunoşteam de-o viata si parca totul se schimbase
Căci am uitat ce e tristeţea si visul lungii amăgiri…

Dar ai plecat si am rămas privind in urma,
Te striga pasul meu incat mi-e teama ca sa mai păşesc!
Alerg si-n suflet dor de tine rau mă scurma,
Alerg si mă întreb : « Am sa te regăsesc ? »

Nu ştiu daca noi vom ramane împreuna toata viata
Sau daca-a fost iubirea visului hoinar de vara,
Nu ştiu daca alături aştepta-vom dimineaţa
Sau daca trenul vieţii tale a pornit din alta gara…

Dar vreau sa-ti spun atât : ca te-am iubit si te iubesc fara oprire,
Ca te voi plânge cu păreri de rău daca ne-om desparti…
Ca tu mi-ai arătat ca totuşi mai exista si iubire
Pana la limite la care n-am putut gândi…

Si mâinile de nu s-or mai cunoaşte-odată,
Iar ochii noştri s-or raci si nu vor mai avea caldura…
Daca in viata ta va apărea o alta fata
Iar eu voi fi străina din cenusa si din zgura…
Sa ştii ca te-am iubit cândva fara măsura !!!

Tie, Iisuse

Iisuse, peste timp Te-aştept,
Te chem ! Te strig prin tot pustiul
Vieţii…
E fructul lumii tot mai copt
Si tot mai amărui
Iar stelele se pierd in zorii dimineţii…

Iisuse, Tu eşti Cel care viata-n inima
Îmi poţi planta,
Eşti Dragoste si Nemurire-n suflete-adormite
De satan…
Tu mângâi in dureri si-n orice clipa
Langa om eşti ceas de ceas
Si zi de zi ,
Si an de an…

Furtuna de-ar veni când sunt pe marea vieţii,
Si valuri de păcat de-ar vrea
Sa mă cuprindă,
Eu nu mă tem, Iisuse,
Eşti punctul meu de sprijin,
Si mana-Ti cu iubire eu ştiu
Ca-o sa mă prindă…

Iţi mulţumesc, o, Tata !
Tu eşti a mea Salvare !
Iţi mulţumesc, o , Doamne, pentru
Iubirea Ta…
Te rog sa-Ti aminteşti când vei veni
Pe noru-Ti
De mine, păcătosul…
Mărire ! Osana !

Doare

Inima mea este acoperita de sloiuri de gheata
De când tu ai plecat…
In ea sunt numai nori si
Nu mai este viata
Ci numai umbra unui trist si lung
Oftat…
De când tu ai plecat si soarele si-ascunde-a
Sa lumina,
Si plânge Cerul prin ploi dese,
Răcoroase si pustii…
S-a ofilit si acel ultim trandafir din
Mica mea gradina,
Si stelele se-ascund văzând, iubitule, ca tu
Azi nu mai vii…
Doar eu, cu mâini întinse
Aşteptând sa te imbratiseze,
Mai stau pe scăunelul amintirilor
Lăsate-n urma ta…
Doar eu si gândul care-aşteaptă ca sa te viseze,
Mai stăm sa făurim ceea ce
Pentru-o clipa scurta am putut avea…
Mi-e trupul pus in ghipsul tare al iubirii
Care e departe…
Mi-s ochii trişti, cu lacrimi care curg fierbinţi pe-obrazul
ars de soare…
Te chem pe tine prin şoptiri de vânt,
Prin a iubirii carte,
Te chem sa vii, sa mă priveşti, sa vezi ca
Locul care l-ai lăsat in inimioara
Doare…

Nerostire

Si mă pierd in cuvinte nerostite,
Mă imbratisez cu gândul ca in curând
Voi fi acolo,
In lumea lacrimilor adormite…
Si voi cânta un cântec plin de dor si bucurie,
Un cântec doar cu versuri dulci,
Un cântec dedicat
Iisuse, Ţie !
Mă reculeg din marea amintirilor
Închise in cavouri
Reci …
Si mă ascund sa nu mă vadă
Ochii trişti, ochii iubirii seci…
Te chem pe tine,
Drag prieten, sa vii aici, chiar langa mine
Sa nu fiu singura-ntr-aceste
Stânci de vise amărui,
Sa pot sa înţeleg ce este rău si
Ce e bine…
Si iar mă pierd in aceleaşi
Cuvinte nerostite,
Si mă chem pentru a putea
Sa fac cunoştinţa cu mine…
Îmi adun ideile din inimi
Împietrite
Si uit ca după-o noapte grea
O noua dimineaţa
Vine !

Apus de dor…

Inca un apus…un apus care vorbeşte prin tăcere…
Un apus la care
Nu m-am gândit niciodată ca îmi va oferi
Durere…
Inca un apus…
Un apus de mine însămi,
Un apus pe care nu îl vad
Ci îl simt…
Mă duce cu gândul la valurile de sentimente
Si mă-ntreb :
« Spun ele adevărul
Sau mă mint ? »
Apus…inca un apus de tine asupra mea,
Mă acoperă umbra cerului,
Mă cheamă dar ezit sa te privesc
Si sa accept iubirea ta…
O raza, doar o raza se mai vede
După vârfuri verzi de brazi,
Încet se lasă noaptea-n sufletul străin
De mine
Si acea raza-ncerc sa-o prind
In mana mea spre a amâna apusul
Pentru ca-mi este greu sa ştiu ca îmi va fi
Atât de dor
De tine…

Strainule prieten

Străine, om pribeag, rătăcitor,
Ridica-te din groapa-n care ai căzut,
Nu este cazul sa te plângi de crucea ta,
Nu este cazul
Mila ca sa-ti fie de tristeţea ta,
Ridica-te căci ai suflare,
Si nu mai eşti un simplu lut…
Străinule, eşti tu, un unic om, un unic
Suflet pe pamant.
Eşti conştient ca dragostea lui Dumnezeu
Te insoteste ?
Eşti conştient ca sus, in ceruri Cineva
Te-aşteaptă, si te striga, si-ti zâmbeşte ?
Ridica-te si simte respiraţia adusa-ncet
De vânt …
Străinule prieten, încetează chiar acum
Sa plângi !
Nu ai motiv, nu este cazul sa găseşti o răzbunare !
Sunt mulţi in stări mai rele,
Insa tu eşti scumpa binecuvântare !
Nu trebuie sa fii la fel ca ceilalţi :
Ura-n inima sa strângi!
Hai, te ridica-acum , in ochii tai nu este
Loc de lacrimi,
In inima nu este loc pentru tristeţe !
Poate ca ai uitat sa faci un pas spre bucurie
Insa întotdeauna va fi cineva care sa te
Invete…

Tie, Doamne

Tie, Doamne,
Tie Iti dau inima mea,
Te rog sa vii aici sa locuiesti.
Fa Tu curat si varuieste-o cu iubirea Ta,
Iisuse, Tie, azi Iti dau aceasta inima a mea…

Tie, Tata,
Tie Iti dau viata mea,
Condu-ma Tu pe calea care Iti doresti,
Si pune al Tau plan in aplicare
Ca pasii mei sa Te urmeze pe aceasta cale…
Da, Doamne ,viata mea in palma-Ti
S-o primesti…

Te rog sa iei in stapanire, Tata,
Fiinta mea cu rau si bine, toata !
Sa mergem impreuna pe aceasta cale
Tot mereu,
Sa fim Iisuse una,
Cum Tu esti cu Tatal Tau !

Children

“Si tineretea o pstrezi nu maturizandu-te si privind viata ca un pesimist ci lasand liber sufletul copilaresc pe care il ingradesti in tine, traind momentele triste ironizandu-le si mergand inainte fara sacii de griji gandindu-te ca Tata are grija sa-ti fie bine maine.”

« Cati ani zici ca ai ?! », vine o intrebare din partea unei noi cunostinte.
« Ah, da, stiu, sunt copilaroasa dar nu vreau sa ma schimb. Se spune ca o femeie care are sufletul de copil si instinct matern este cea mai buna sotie…si eu vreau sa fiu o sotie buna », raspund eu amuzata.
- Nu, nu dar, fizic vorbind, nu pari sa ai 20.
- Sa nu mai spui numarul acesta. Il detest. Nu am 20 de fapt ci 19…inca…si raman la varsta asta chiar si dupa 20 

Ce ma mentine asa ? Cum de traiesc zambind ? Am exersat mult pana a putea zambi. Am pierdut si am regasit persoane, am tinut in brate ce nu voi putea avea niciodata. Si totodata vreau sa va vorbesc despre copiii mei de suflet. Imi place sa ii iubesc, ii ador. Copiii ma fac sa zambesc prin inocenta lor. In special vreau sa va spun despre mica fetita, Florentina, care a aparut in viata mea cam de jumatate de an. Cu ochii ei negri si cu parul saten ma strange dupa gat si nu ma lasa nici un moment sa ma intristez.Face parte dintr-o familie modesta, mama ei fiind recasatorita recent.  Are doar sapte anisori dar inteligenta sa nu poate sa nu fie remarcata.
De curand a venit din vacanta de la Bucuresti. Chiar ieri a sosit la mine si intrand pe poarta i-am auzit glasusorul « Andra, mi-este fost dor de tine ! Unde esti ? »
Dor de mine…nu ma gandeam ca mai exista dor de mine si in altcineva ci doar in…in mine…
Ne-am asezat la « taclale »…la un moment dat, luand vorba despre viitor am afirmat : « Cand ma voi casatori, voi infia 2 copii…2 fete »
« Serios ? », a zis ea si cu asta am incheiat subiectul.
Dupa cateva ore, fara veste, Flori imi zice :
-Andra, mai stii ca…ai zis ca vei infia 2 copii peste cativa ani.
-Da.
-Si ai zis ca vrei 2 fete.
-Da, am zis asa.
-Stiiiiii, te rog, nu vrei sa ma infiezi pe mine ? Te roooggg !
Am ramas uimita. Incepusem sa lacrimez dar probabil din cauza cepei pe care o tineam in mana. Am tacut si…
-Flori dar…dar tu ai mama.
-Da dar vreau sa fii tu mama mea. Nu o mai vreau pe ea.
-Nu se poate sa spui asta, stii, sunt copii necajiti si…tu vei fi mare pana voi termina facultatea…
-Stiu dar te rooooooogggg, insista ea prinzandu-ma de mana sarutandu-mi-o.
-Ahhh, mai vorbim peste ceva timp. Nu-ti spun nici da, nici nu, i-am raspuns incurcata gandindu-ma ca in viitor ideile ei se vor schimba.

Intr-o alta discutie , pe la inceputul apropierii noastre :
-Tu esti maritata ? Ai copii ?
-Nu, nu sunt maritata si nu am copii.
-Dar tu esti prietena cu Lucian ?
-Da, suntem prieteni buni.
-Ai iubit ?
-Nu, momentan nu am. Dar tu ce crezi ca inseamna iubirea ?
-Iubirea inseamna sa te tii cu cineva de mana si sa te plimbi

-Nu te mai las sa pleci la Bucuresti, ii zic eu indignata.
-De ce ?
-Mi-ai cam lipsit…
-Pai nu mai plec dar imi promiti ca nici tu nu mai pleci niciodata nicaieri ?
-Nu pot. Peste un an voi pleca la facultate.
-Si e departe ? Unde ?
-La Cluj.
-Nu-i nimic. Eu merg cu tine.

Nu ma vad mama, nu pot inca si nici la 30 de ani nu ma pot imagina. Cat de firesc va decurge totul nu stiu insa momentul de fata il traiesc in toata splendoarea sa . Imi plac copii dar doar sa ii privesc(a altora fiind). Toate vin la timpul lor insa tare greu trebuie sa fie pentru tinerele mame care nasc la 16, 17, 18 anisori. Nu pot sa uit un motto de la Colegiu : “Cand copiii nasc copii, copilaria moare de doua ori.”

Da-mi mana ta

Da-mi mana ta sa ne plimbam pe marea vietii,
Da-mi mana ta, copil cautator de pe pamant…
Cararea este lunga si in zorii diminetii
As vrea sa intonam zambind al Vesniciei cant…

Da-mi mana ta, sa mergem orisicand alaturi,
Sa ne urcam in barca Salvatorului Iisus,
Sa spunem orisicui ce-l intalnim pe cale
Ca eu si tu avem stindardul sus, departe pus…

Sa alungam invidia ce sta ca zid de despartire,
Sa alungam mandria dintre noi, frati si surori !
E-atat de-aproape-a Domnului a doua revenire
Iar noi in loc de dragoste transmitem doar fiori !

Hai, nu mai sta ! Intinde-mi a ta mana
Sa alergam ! Sa alergam mereu spre cer !
Hai frate ! Sora ! Nu mai ezita caci impreuna
Vom fi acolo daca ne iubim la fel…

Caci cum voi merge eu la Domnul meu, Hristos,
Cand tu eziti ca si acum sa Il urmezi in toate ?
Da-mi mana ta ca sa ne ridicam de jos,
Sa fim o calauza, far in port cand este
Noapte.

Verde dar nu totul

« Verde…e verde pomul din gradina bunicului dar ce folos ? Oricum el nu-l mai vede. »

In mijlocul gradinii bunicului meu am ramas pentru cateva momente . M-a cuprins un dor de ceea ce a trecut dar deja simteam un dor si de ceea ce va fi sa vina. Cu picioarele tarainde, incovoiat de atata vreme, el, bunicul, sta si priveste in gol. Spun in gol de-a dreptul. A fost un om mare in viata sa, a tinut la principiile sale si nu a a cceptat vreodata ajutor de la cineva. Mi-l amintesc vag, parca pierdut prin coltul inimii mele, venind cu pasi siguri acasa, cu povara pe umeri dar zambind ca si cum nu ar simti nimic rau. Zambetul…ahhh, pentru mine e dragostea vietii mele, pentru el…lucru greu ceri  . Om serios mai tot timpul, inalt, voinic, ce mai, om bine facut…
Acum insa…acum de fiecare data imi sterg lacrimile pentru ca el sa nu le vada desi nu cred ca le mai stie insemnatatea.
Ti s-a intamplat vreodata sa-ti fie dor de cineva desi il ai in fata ta ?
Asa plec eu de la bunic. Plec cu un gol acolo, in inima.
Zavorat, il vad acum trecut. Ce este omul ? Ce ajunge omul ? Ce trebuie sa faca acesta pentru a-si putea pastra stima de sine pana la sfarsit ?

M-am asezat langa el, i-am prins mainile umflate in ale mele si printre sughituri l-am intrebat : « Tataie, ma mai stii ? Iti aduc mancare in fiecare zi dar…tataie, stii cine sunt ? »
A ramas pe ganduri cateva clipe parca uitandu-se undeva dupa mine, cu mana streasina la ochi…
« Esti…esti o fata… »
Atunci lacrimile mele au curs in plinatatea lor…sunt…sunt doar o fata…
Si cat adevar a rostit prin aceste cuvinte…nimic mai mult nu sunt decat o simpla fata.

Verde…si daca totul este verde de ce nu am fi si noi mereu ? De ce nu ar inflori sufletul nostru in fiecare zi ?
Imi place ciclul acesta de anotimpuri. Mi-as dori sa nu mai vina iarna dar uneori e nevoie de ea. E nevoie sa vina iarna pentru ca primavara sa renasca noi vietati. E nevoie sa cada frunzele in vietile unora in timp ce in jurul lor este…verde…
Si totusi…ce sunt eu ? Ce este omul ?

Eu cu mine

Ma zugravesc in cuvinte nerostite,
Ma caut in timp ce
Ma ascund de mine,
Ma privesc prin ochelarii care nu ma vad
Si ma arunc in bratele iubirii
Adormite…

Ma ascult fara a-ntelege ce vorbesc,
Ma laud cu nimicul care
Ma-nconjoara,
Si trec pe podul de deasupra vietii
Sa caut ce nu voi avea
Si ce-mi doresc…

Ma fotografiez cu prima raza-a soarelui
De dimineata,
Alb-negru, si ma pun in rama amintirii,
Ma sterg la ochi cu mana micului copil
Din mine
Si ma intep cand caut trandafirii…

Ma plimb pe strada care nu exista,
Ma joc cu cei pe care inca nu-i cunosc,
E-atata pace-n aer, pace care
Nu se simte,
Si maini intinse cu pumni stransi
Care cersind rezista…

Ma reculeg de unde nu am fost nicicand
Si mai miros odata-al meu parfum
De viata ninsa,
Ma urc pe stanca din subsolul gandului trimis acasa
Si – astept imbratisarea gratuita,
Chiar aici…la rand…

Renastere

Doamne,
Priveste mainile acestea de lut
Si prinde-le in mana Ta ;
Atat de mult NIMIC in ele-au prins
Si-atat de multe rele au facut,
Te rog,
Mai da-le Tu putere si dorinta de-a Te ajuta !

Doamne,
Priveste si la ochii plini de frica de trecut
Si sterge lacrima fierbinte de pe-obraz,
Atata murdarie-n lume
Au vazut
Si s-au ascuns de ochii singuri mai mereu…
Te rog, Isuse,
Spune STOP altui necaz !

Ah, uite, Tata !
Uita-Te la gura deteriorata
De exprimarea sinelui si a opiniilor sale ;
Opreste rautatea care vine din ‘nauntru
Si, Doamne, gura fa-o ca sa poata
Sa spuna adevarul
Si de marea jertfa a iubirii Tale…

Si, Doamne,
Te mai rog ceva :
Arunca o privire
La ce-am mai rau iar Tu consideri ca e bun,
Mi-e prea rusine de ce am expus acolo
Dar pregateste-o Tu pentru a doua
Ta venire.
Alunga ura, egoismul, eul, chiar acum !
Si o transforma Tu din piatra
Intr-o floare alba
Sa raspandeasca, fara nici un interes, parfum.
Te rog s-o iei,
Ti-o daruiesc, este a Ta
Sa pui acolo CERUL DE IUBIRE…
Acolo, Doamne, chiar in inimioara mea …

Scrisoare de dor

Draga mea Andreea,

Iti scriu din nou pentru a-ti spune ca mi-i dor de tine. Imi e dor de fetita aia mica ce spunea la gradinita poezia « Pisicuta, pis, pis, pis ». Imi e dor de carnetelele pe care scriai certificate de nastere destinate tie dar cu nume diferite ca ale actritelor preferate din telenovele. Si as vrea sa mai revad cu tine apusul soarelui din livada care acum nu mai exista. Mi-e dor de un drum cu rolele, tie nu ?

Andreea, ai momente dificile in fata ta si va trebui sa inveti multe.

Nu te increde in oameni, nu spera sa lupti mai mult pentru a-i schimba.

Unii pur si simplu nu merita grija ta, lacrimile tale si pacea pe care le-ai dorit-o intotdeauna nu se potriveste planurilor pe care ei le au cu viata lor.

De ce nu-ti amintesti cat de drag iti e Alex cand iti spune « Mai ingerule, invoieste-ne ! » sau cat de mult iti place zambetul lui Emi ? De ce nu-ti amintesti de imbratisarea Anei sau de istorisirile lui Mihai ?

Imprumuta de la Ionela creioanele si rupe-le ca mai apoi sa iti amintesti ca nu-ti apartineau.

De ce nu-ti amintesti cat de frumos vorbeste Simona la telefon cu Bitzi sau de idiotul Ancai ? Nu ai putea pentru un moment sa razi gandindu-te la « tic-tac-urile » Larei ? Nu-ti amintesti ce frumosi sunt ochelarii Floricai sau sandalele lui Vlad(care are o prietena satena cu ochi albastri pe care o cheama ca pe tine :p ) ? De ce nu-ti aminesti de sfaturile lui Ady si de sinceritatea cu care iti vorbeste ?  De ce nu apreciezi oamenii din jur si nu-ti este dor de cine trebuie ?

Acum ar trebui sa o suni pe Dana sa ii spui ca vei merge pana la ea curand.

Ar trebui sa o ajuti pe Ana sa faca mancare sau sa o pui pe Mihaela sa iti aduca scara de la vecini pentru a escalada blocul pana in balcon deoarece nu ai cheile la tine. De ce nu il suni pe Viki[care-i tare nehotarat in privita fetelor (daca toate-s frumoase, ce sa faci ?) :p] sa ii spui ca iti place cum conduce si ca te bucuri cand te ajuta cu cate o replica in fata celor care au prejudecati despre tine? Sau de ce nu o suni pe Dany sa ii zici ca iti place cum canta si ca ii primesti mustrarea in legatura cu pianul ?

Imi e atat de dor de tine incat imi vine sa vin, sa iti sterg lacrimile si sa te iau in brate. Dar, pentru ca nu poti sa te iei pe tine in brate, va trebui sa rezisti pana cand cineva se va gandi ca meriti o imbratisare…gratuita. Pana atunci, invata sistemul nervos la biologie ca te omoara Geta  imediat dupa vacanta…

Imi e dor si sa stii, si pentru mine doare.

Cu drag,

Anda

P.S. Iata cate ceva din ceea ce am lucrat in ultimul timp, seara sau in timpul ploii…nu pentru ca ma plictiseam ci pentru ca imi place sa las ceva in urma…

Dialog

I.

Nepoţelul meu, Robert in vârsta de 5 anişori, venit de la Tulcea, si eu. La un pahar de vorba in timp ce mamaie ne făcea gogoşele :
Eu : Robby, tu mai mergi la grădiniţa ?
El : Da !
-Si ştii o poezie sa-mi zici ?
-Stiu mai multe. Dal nu o tiu pe aia cu paste. Nu o tiu bine.
-Aha, dar alta ştii ?
-Da !
-Imi zici, te rog, una ?
-Da, ti-o zic pe aia cu mocovelul :
Mocovelul cu codita
A chescut in gadinita
Mama male l-a luat
Si la cioba l-a tocat :
Cioc ! Cioc ! Cioc !
Cioba e pe foc
Pentu-a mea fetita
Sa meaga la gadinita.

-Bravo ! Foarte frumos ai spus-o. Ia zi-mi, ai prieteni mulţi la grădiniţa ?
-Da, am muti. Da am si la Tulcea.
-Dar grădiniţa nu e in Tulcea ?
-Ba da da am vut sa spun ca am si alţii inafala de cei de la gadinita.
-Am inteles. Si prietene ai ?
-Da! Multe.
-Cat de multe? 5-6?
-Nu…(după o clipa in care le numara pe degetele) 10 !
-10 ? Dar o prietene foarte buna ai ? La care sat ii mai mult?
-Da, spuse el si puse capul in jos parca puţin intimidat.
-Siii, care e numele ei ?
-Gabi, îmi spune zâmbind larg si aruncându-si ochii negri spre mine.
-Gabi ? Are un nume frumos. Ce iţi place la Gabi ?
- Mmmmm…jucăriile.

II.

El : Am fost la male, si m-am dus unde e apa adânca.
Eu : Nu ti-a fost frica ?
- Nu, eiau mai muti copii acolo. Si am găsit o scoica uite-aşa de maie.
-Si ce-ai făcut cu ea ?
Am luat-o acasă. Si am făcut un matisor. Am sa i-l dau lui mama laaaa…am sa i-l dau pimavaia.
-Si cum l-ai făcut?
- L-am făcut aşa cum îl face doamna la gadinita : cu zâmbet.
- Cu zâmbet ? Cum aşa ?
-Asa (si îmi zâmbi tare frumos arătând modul in care făcuse zâmbetul scoicii)
- I-am făcut si lu Simona un matisor pentu ca am multe scoici acasă.
-Simona ? Cati ani are ?
-10
-Dar Gaby nu mai e prietena ta ?
- Ba da dar cu Simona megem la maie, la balta, la paduie. E pietena, aşa, inte familii.

Scrisoare catre Neimplinire

Salut. Imi esti tare familiara asa ca imi permit sa te abordez in modul acesta. Nu ti-am scris de ceva timp pentru ca tu m-ai insotit mai mereu in ultima perioada. Vreau sa iti multumesc pentru modul in care ai actionat in viata mea si anume : iti multumesc pentru ca mi-ai furat doi ani de scoala, asa i-am scazut si de la varsta mea initiala. Iti multumesc pentru ca mi-ai luat visul de a-mi edita o carte si totodata de a-mi pune in valoarea singurul talant pe care il detin…Iti multumesc pentru ca imi trimiti de fiecare data o persoana care sa puna un cui in fata biciletei mele cu optimism, nu de alta dar prea mult strica si pana la urma prea mult aer in roti le fac inutile, nu ? Iti multumesc pentru ca mi-ai daruit atat de multe surori incat nu am nici una langa mine. Draga mea Neimplinire, iti multumesc pentru intelegerea ta pe care mi-o acordai de fiecare data cand ma incapatanam sa am vointa. Imediat veneai si mi-o smulgeai din maini pentru ca mai apoi sa te tin pe tine pe palme…Iti multumesc pentru ca de multe ori faci sa ma inteleg atat de bine cu mama incat nu pot sa-i vorbesc o saptamana …Neimplinireo,as mai avea foarte multe multumiri sa iti astern pe aceasta coala alba dar neagra de iubirea care ti-o port, insa mi-e teama ca vei dori sa mai acumulezi cateva pentru a-ti mai trimite o scrisoare asa ca ma opresc aici dar nu inainte sa iti multumesc pentru ca mi-ai furat 6 ani din dragoste. Este cel mai frumos cadou pe care mi l-ai putut face deaceea tin sa iti trimit cele mai inghetate imbratisari.

Cu respectul spinilor,
Eu

Ratacitor

Si mă duc mai departe, dincolo de zbor,
Si alerg dincolo de cuvinte…

Mă surprind intre doua deşerturi

Cand privesc navigând peste nor…
Si plâng mult, tot mai mult, ca oceanul,
Dar trăiesc, tip sa-auda pustiul,
Mă trezesc tinand vidul in braţe
Scrutez zarea s-apară limanul…
Si tot chem si alung si culeg din ruine !
Si mă lupt, cad zdrobit, mă ridic mai viteaz !
Tot alerg mai departe, departe de lume,
Si mă pierd, rătăcind trist in tine .

Acelasi nou

« Si ce ar însemna ca eu sa nu mai fiu eu? Si ce ar înseamna ca lucrurile de mâine sa se fi întâmplat ieri sau ca nimicul sa însemne tot ? »

Am dat mana de dimineaţa cu mărul meu si mi-a înverzit sufletul pentru a putea fi mereu tanara. Si toate-s la fel dar intr-un alt mod. Aceeaşi e sora mea Vika dar si Nicol, desigur ca mai e si Lili dar si Nela aceeaşi. Mereu va ramane aceeaşi singura diferenta si anume fratele meu, Flori. Dar aceiaşi sunt toţi intr-un alt mod.
Aşa ca tu, Anda, eşti floarea roşie din buchetul de gladiole albe. Tu, fata aceea simpla de la tara care a reuşit sa facă unora impresie buna, altora nu chiar si multora deloc. Tu, care, de fapt, nu te-ai făcut cunoscuta nimănui ci ai lăsat urme in sufletele celor cu care ai venit in contact. Tu, fata care suspina când vede un buchet de trandafiri deoarece ii consideri prima ta iubire ; cu ei te-ai întâlnit prima data in spital, in incubatorul acela cald dar atât de rece. Tu, care ai cartile pline de flori presate si care faci nenumărate tablouri atunci când te plictiseşti, când ploua afara sau in inima ta pt. a le ascunde mai apoi de frica de a nu rade cineva de ele. Ştii ? Iţi aminteşti deviza ta de la începutul clasei a 9-a ? « Orice e posibil » insa când nu-ti convenea situaţia adăugai imediat « dar asta nu-i orice » . Mai ştii cum e sa zâmbeşti cu adevărat in serile acelea de sambata când lucrurile merg cum ar trebui, când nimeni nu te priveşte pt. a gândi rautati despre tine, când prinderea de mana cu o anumita persoana nu te deranjează cu nimic, când nu-ti ascunzi privirea pt. a nu arata ruşinea pt. unele fapte deja făcute si considerate greşeli , când prezenta unor persoane chiar te incanta fara a te pune in situaţii penibile…toate raman scrise pe coala alba a inimii tale…
Da, cum sa uiţi când nu mai retrăieşti unele momente ?
Mi s-a născut sufletul dimineaţa, m-am ridicat privindu-mi trandafirii agatati de perdeaua camerei, trandafiri care se usucă pe zi ce trece. Am scos capul pe fereastra…soarele nu mă mai priveşte…jos, langa patul meu, orga suspina pentru ca uit mereu cântecul inimii mele. In casa doar ecoul rasuna printre florile pe-ale căror frunze se preling lacrimi nehotărâtoare. Si inca un pas afara, si inca o zi pierduta din viata mea. Inca o treapta spre clasa a 12-a si inca un minut spre 20…

Sete !

Da-mi sa beau căci mi-e atât de sete!
Adu-mi acum, repede cana de foc
Si da-mi sa beau apa din ea.
Îmi arde inima iar ochii,
Ochii îmi vad numai pete.
Mi-e sete!
Da-mi privire sa beau, da-mi durere!
Da-mi amar si dulceaţa in pahar de cristal !
Da-mi sa beau in amurg mangaiere
Si surâs de copil inocent…
Si cantare sa beau, si ninsoare de mai!
Moaie-n sărutul tău prosopul visului si şterge-mi buzele,
Si-apoi pleacă!Ah, ba nu! Mai stai!
Da-mi sa beau vântul care scutura frunzele,
Poate-adorm pe-acel pat de nemurire…
Du-te la streaşina colibei din suflet…
Strânge in pumni strop cu strop din ceea ce cade acolo
Si adu-mi sa beau
Căci mi-e sete…mi-e tare sete de iubire !

Apus de mine

Am alergat in nebunia satului…am fost anormala si de aceasta data pentru cei mai “normali” oameni de pe pamant.
Ajunsa la margine de sat paşii mei s-au rărit…au obosit.
Am privit cerul expirând nor si inspirând miros de verde. Dintr-o data mi s-au îndoit genunchii iar călcâiele se muiaseră…privirea pleca pe un drum, spre orizont si se lipi de soare…un apus minunat…soarele isi lua la revedere de la mine.M am aşezat pe marginea santului adânc neluându-mi privirea de la neegalabilul fenomen. Am întins mana spre cer si soarele mi-a zambit.A întins mana si m-a invitat la dans pe scena uitării. Am privit lung si i-am zis : « Eu…eu nu ştiu sa dansez… »
Mi-a răspuns blând : « Dansul acesta îl practici de când eşti mica…este dansul zâmbetului cu paşi mărunţi pe scena durerii, dansul lacrimii de fericire care se zbate intre si da si nu… »
M-am ridicat si am pasit sfioasa…
Am făcut un pas, si inca unul…lacrimile curgeau pe obrajii roşii ca doi stropi de ploaie pe fereastra inimii…inima îmi bătea din ce in ce mai tare si timpul…parca timpul se opri. Nu mai ştiam de griji si nu-mi mai pasa de mine…ştiam doar…doar sa zâmbesc…cerul era al meu…paseam pe norii plumburii si alergam pe albastrul florilor de iulie…mă culegeam eu in mine, mă alungam după care mă strigam înapoi…
Si…si dintr-o data se aude un zgomot…ceva atât de ciudat, ceva care reuşi sa îmi atragă privirea. Un simplu camion trecu pe langa mine inaltand in urma sa capite de praf…doar de atât a fost nevoie pentru a pleca de pe scena…doar de…de un oarecare zgomot, de o clipa in care privirea mi se îndreptase spre altceva si am revenit. « Cat de uşor poţi pierde ceva, dintr-o simpla neatenţie ! », mi-am zis.
Soarele se juca cu ultimele raze pe oglinda cerului. L-am privit trista ca a fost doar in imaginaţia mea dar parca mi-a răspuns cu un făcut din ochi . A ridicat mana dreapta si s-a aplecat in semn de respect, uitand sa revina… m-am ridicat si am privit înainte…un lung drum mă aştepta…acelaşi drum spre acelaşi loc din aceeaşi lume pentru a apune in acelasi „mine”…

Prăjitura de 13 iunie

« Stii ?! De ziua mea te voi invita la o prăjitura, la un suc si aşa mi-o voi sărbători », au răsunat cuvintele tăcute pe chenarul alb al messengerului…
Si a venit acel 13…un 13 mai norocos ca niciodată…atât de norocos incat mi-a oferit o prajitura cu gust de pelin si un suc format din picăturile care se prelingeau pe propria-mi inima…pana la urma tot eu mi-am oferit sucul…
Amarul acela din prajitura devine atât de dulce pana la urma…timpul reuşeşte sa transforme gheata in apa, si tot timpul transforma cercul acela de pe cer numit soare intr-un alt cerc numit luna…prajitura amara servita pe genunchii rezemaţi de coltul patului meu a avut un plus de ambiţie…doar in taina gândului am reusit sa îndulcesc frişca , am reuşit sa pun ceva căpşuni si puţin sirop de caise. Apoi am cumpărat o lămâie albastra pe care mi-am aşezat-o in fata ochilor pentru a-mi sorbi gingasia din ei. Am stors zeama in paharul sufletului si am adăugat dulceaţa « a la Andreea »…a ieşit o limonada, si ce limonada ! Astfel, mi-am aşezat o masa pe genunchii strânşi ai inimii, i-am presărat câteva petale de trandafiri luaţi din gradina amintirilor si am aşezat câteva lumânări aprinse cu sclipirea ochilor…am servit acolo prajitura si limonada de 13 Iunie cantand frumosul „La multi ani!” de pe partitura fara note si fara cuvinte a atmosferei negre si tinand in pumn un fluture, acelasi fluture pe care il vindecasem de atatea ori dar care, de data aceasta, avea ambele aripi rupte.

Dorinta

Vreau sa respir, Iisuse, cerul Tau,
Si vreau in nevazutul Tau sa ma acoperi…
Trimite-ma
Alunga-ma din locurile reci,
Vreau azi sa uit ce-nseamna sa faci rau…

Trimite-mi, Doamne, ploaia dulce a iubirii Tale,
S-o vad, s-o simt, s-o sorb intr-o clipita,
Si spune-mi,
Si invata-ma cum sa o ‘mpart cu altii,
Caci nu iubesc de-ajuns cand merg pe-aceasta cale…

Alinta-ma, Iisuse, trimitand o adiere
A vantului rebel prin parul meu…
Si-ajuta-ma,
Ajuta-ma ca sa alin si eu pe altii,
Caci am uitat, deaceea da-mi , te rog, putere…

Si te mai rog, Iisuse, te mai rog odata
Sa imi plantezi in suflet Vesnicia…
Sa merg,
S-alerg spre-acolo, Tata-n orice clipa,
Sa am privirea dar si inima spre Tine indreptata…

Rasaritul apusului

Se-agata răsăritul de cârligul timpului
Oprindu-l pe moment ;
Si rătăcindu-se intr-un desert de dor
Mai caută-un străin,
Un calator,
Adus poate de-al nemuririi scurt curent…

Isi pune mana streaşina la ochi
Privind departe,
« Poate ca nu-i chiar tot pierdut acum,
Poate ca va veni
De pe-un alt drum,
Acel drumeţ care alunga întunericul din noapte… »

Dar in zadar, da drumul timpului
Care  intr-o clipita, iată ca s-a dus…
Si răsăritul cade-n mâini lăsându-si ochii-n jos :
« Nu-ntotdeauna aşteptarea este un folos !

Deci vino, vino tu, e timpul tau, frumos apus!”

Pentru cei ce vin…pentru cei ce pleaca

A trecut timpul ca nisipul in clepsidra Veşniciei
Si a venit momentul sa ne lăsaţi si sa plecaţi de-aici…
Ne-aţi invatat pe unii sa distingem florile de buruienele câmpiei,
Pe alţii i-aţi condus pe urmele lăsate de bunici…

Ati fost un sprijin pentru mulţi aflaţi in strâmtorare,
Un slujitor al Domnului trimis aici , la Dorobanţi…
Acum plecarea voastră parca uşor doare
Prin adierea vântului care se zbuciuma in lanţ…

In urma când priviţi se vede rodul muncii,
Se vede azi, se va vedea si mâine cate-un pic…
Uitati-va-n Biserica ! Ce mari va sunt azi pruncii !
Cei 7 ani va spun ca nu au fost nimic…

Probleme-au fost si ştim ca inca nu s-au terminat
Dar am ţinut la dumneavoastră in tăcerea ce vorbea !
Cu dragoste o alta adunare vi s-a înmânat
s-o pastoriti, sa fiţi puternic când cărarea va fi grea !

Printre regrete, pe-ale noastre buze se aşterne-un zâmbet
căci îl primim cu braţele deschise pe cel nou venit.
Iubirea i-o impartasim căci in al nostru umblet
Vom căuta sa Îl vedem pe Domnul revenind…

Speram ca împreuna deveni-vom tot mai buni, puternici,
Si mai speram ca spinii noştri nu vor înţepa prea tare,
De dragostea lui Dumnezeu noi suntem dornici
Si pentru ea noi trebuie ca sa luptam … încet dispare…

Deci pastore Costel si sora Daniela, noi va mulţumim,
Si Beatrice, tu eşti de-a noastră căci crescut-am împreuna,
Veţi mai veni aici deci astăzi va dorim
Călăuzire Sfânta ‘n orice clipa cu Isus de mana…

Si pastore Dorin, sora Mioara, va uram un bun venit
Si, bineînţeles, pe Levi îl primim si multa binecuvântare-i zicem…
Un pas am mai făcut, spre Domnul înca-o treapta am pasat,
Prin greu dar si prin bine împreuna-om trece…

Isus ramana-n ale noastre vieţi in continuare
Sa ne calauzeasca pana-n vârful triumfal ;
Si când cărarea prea abrupta ni se pare
Sa ne-ntărească pentru-a ne vedea la Marea de Cristal…

Daca voi muri

Daca voi muri, da, daca voi muri, luati-mi trupul si asezati-mi-l intr-un loc nu singuratic. Intr-un loc de unde pot auzi glasuri de copii, de unde pot asculta oamenii vii si de unde pot simti imbratisari calde pentru a trai murind ceea ce mi-a lipsit cand am murit traind…
Daca voi muri sa nu-mi asterneti flori peste mormant.Poate doar un trandafir sa-l puneti langa mine.Lasa-ti-l asa, simplu, pentru a ma plange spinii care mi-au rasarit in drum.
Daca voi muri, sa-mi asezati langa sicriu o partitura de pian. Poate voi invata sa cant acolo, in singuratatea cimitirului adormit. Si daca voi muri sa nu ma plangeti dar deloc ci sa zambiti asa cum eu nu am stiut s-o fac. Sa va iubiti asa cum n-am avut ocazia. Sa va imbratisati pentru-a simti ce n-am putut simti…
Daca voi muri imbracati-ma in alb si albastru pentru a defini cerul inimii mele…
Daca voi muri…daca voi muri inmormantati-ma in inima voastra, acolo, printre stele…

Cuvant

Apa. Strop. Dor. Cantec. Vis. Iluzii. Aluzii. Nestire. Minciuna. Traire. Zambet. Masca. Imbratisare. Strain. Familie. Tradare. Ipocrizie. Lacrimi. Duel. Suflet. Noapte. Viata. Plecare. Credinta. Ura. Nevoie. Dragoste. Moarte. Ura. Nevoie. Dragoste. Moarte. Ura. Nevoie. Dragoste. Moarte….

Dor de nedor

Draga Andreea,

Din nou s a asternut o plapuma de nori deasupra ta. Plapuma aceea in care te invelesti tu si iti versi lacrimile facand-o tot mai grea deasupra ta. Mi-e dor de nedor, stii tu, atunci cand razi cu gura pana la urechi acoperindu-ti gropitele din obraji, aproape invizibile , cand sari ici colo parca uitand de varsta pe care o ai si cand iti impletesti coditele pt a te putea trage de ele cand esti nervoasa. Mi-e dor de dorul tau de Any care ta tragea de maneca pentru ai iesi afara atunci cand erai trista, de imprevizibilul Viki, de Deea care se juca in parul tau asezandu-ti-l pe banca de parca ar fi fost la expozitie , de Luci care-ti rasturna in orice clipa vorbele si de Simi cu care depeni amintiri adeseori…da, Anda…mi-e dor sa-ti vad parul ondulat si sa te strig de prin camara cu dulceata, sa-ti pun puloverele mamei in cap si sa te laud ca ai parul mare. Mi-e dor sa ti fac papusi din haine si sa te pun sa alergi cu coarda pe cap prefacandu te ca esti « seiler moon ». Ce dor imi e sa te las sa te joci in aluatul pentru paine sau sa pui sosete pe capul pisicii facand-o « cocutza » sau punandu-i tigara in gura pentru a o invata sa fumeze numai datorita faptului ca a mirosit-o in timp ce era pe jos si te-ai gandit ca poate ii e pofta…mi-e dor de tine, Andreea…mi-e dor de tine…
Intr-o zi ne vom reintalni…

Cu drag,
a ta prietena,
Andreea

Ochii tai

Ochii tai, ocean de vise si de bucurii,
Un strop din roua care picura pe flori,
Sunt locul rasaritului si-al vietii,
Reflecta ale curcubeului culori.

Ochii tai…miros al florilor de trandafir
Si sursa raului din care curge zambet,
In ochii tai gasesc al fortelor potir
Si soarele imi dau in loc de tunet.

In ochii tai vad bunatate, vad iubire
Si-o lacrima in ei daca-a venit vreodata,
Formeaza un ocean si-mi da de stire
Ca trandafirii nu-nfloresc numai odata.

Vreme tarzie

Adie vantul scuturand stejaru-mbatranit
De-atatea voci subtiri, de glasuri de copii,
Se lasa ramul sau ingenunchind jignit
De tinere mladite, de brazi, de flori si vii.

In fata scolii plange, stropit de amintiri,
Cu scorburile-i mici din caramizi de vara,
Cu bratele intinse spre multele priviri,
Gemand lovit de vant in a tacerii seara.

Iar trupul sau, tulpina, cu ridurile-adanci,
Inelel-o strabat din an in an facand
Sa se-nroseasca pomul ca roca de pe stanci,
Ca sangele ce curge in vene de pamant.

Stejarul ingenunche, batran si intelept
In fata scolii unde copiii si-a crescut,
Asteapta ca pe creanga-i sa suie un adept
Dar totu-i vis caci vremea iubirii a trecut…

Gandiri incete

Gandiri incete populeaza azi pamantul
Si nasc alte gandiri mai lente, statatoare…
Inteligenta este ignorata zilnic
Si fiecare crede ca este mai mare…

Cultura, educatie pe langa bune maniere
Nici gand sa se cultive-n suflet de copil.
Toti urmaresc un scop si-acela este
Ca buzunarul lor sa fie tot mai plin !

In spatele oricarei mici intentii,
De-I rea sau chiar de buna s-ar parea,
Se-ascunde-un interes mai de valoare
Caci fiecare pentru el azi stie a lupta…

Sau…dac’ar sti macar sa lupte pentru sine
Si nu sa se rastoarne singur in namol !
Ar fi mai simplu ca sa-ti afli starea
Si ai avea un tel, in nici un caz un suflet gol.

Si atitudinea de astazi lasa de dorit:
Manele, boxe, fum…la asta se rezuma
Gandirile incete nascand gandiri mai lente
Facand ca toata truda sa fie doar o spuma !

Interes si atat !

Pe tabla ruginita a diminetii cadea o raza a soarelui.
Ajunsa la scoala am batut sfioasa la usa clasei convinsa ca intarziasem. Domnul profesor de engleza nu se deranja sa raspunda asa cum obisnuia deci am indraznit in urma mea avand inca trei colege. Mi-am spus”poezia”, asa cum o numeste el si s-a incruntat in timp ce colegii suradeau dandu-mi de inteles ca nu eram primele persoane care intarziasera. Dupa ce am ajuns in banca, mi-am aruncat geanta cu carti fara prea multa pasiune si m-am asezat. In acest timp usa se redeschise pentru inca cateva persoane de nenumarate ori facand ca sprancenele profului sa se uneasca asemenea a doi nori care se intalnesc pe cerul albastru.
Dupa ce a terminat de facut prezenta sau, mai bine zis, motivarea apsentelor, am inceput ora de engleza…profu’ se straduia sa culeaga ceva bun din raspunsurile balbaite pe care le dadeau elevii. La un moment dat, o fata se ridica cu glasul ragusit cerandu-si voie afara. Profu a cerut ca o colega sa o insoteasca pentru ca picaturile de sudoare se prelingeau pe fata elevei ca si cand ar fi stat in cabina de dus iar fata ei arata durere, confuzie. Dupa cateva momente soseste “insotitoare” si spune ca salvarea a luat-o pe eleva respective. Da, salvarea.
Putin zdruncinata ascultam sunetele salvarii care sosisera cu mare intarziere. Cu nepasare a fost dusa la spital unde a fost internata. Ce a urmat? Interes din partea unor elevi dar in spatele acestui interes se gaseste un alt interes in spatele caruia se gaseste un altul si tot asa lantul continua. Sa fi fost oare pura dragostea fata de colega cand elevii au mers in fata profesoarei pentu a se invoi ca sa-i faca o vizita? Sa fi fost doar parere de rau la aflarea vestii ca aceasta a fost internata?
Nu. Dupa cum spuneam, ceva se ascunde in spatele a altceva.
Iubesti dar nu pentu ca iubesti asa, din senin, ci pentu ca vrei sa fii iubit. Zambesti pentu ca vrei sa ti se zambeasca. Faci o fapta buna pentu ca ai ceva bun de pe urma ei. Suntem oameni si uneori, fara a constientiza, facem lucrurile bazandu-ne pe alte principii cum ar fi : eu te ajut pe tine doar pentu ca ma ajut in primul rand pe mine…eu iti zambesc doar pentu a ma simti eu bine…
Chiar daca este un beneficiu al sufletului, al starii de bine tot beneficiu ramane.
Activitatile oamenilor definesc ceea ce vor ei. Muncesc pentru a castiga bani, vorbesc cu cei din jur pentru a nu se simti singuri, dau o bucata de paine celui de pe strada doar pentru a avea o constiinta impacata sau pentru ca la 2 metri in spate se afla preotul care ii urmareste.
Da, am ajuns sa vad ca de pe urma a ceva rau unii pot profita din plin. In principiu nu mai exista scrupule, educatie, ci nepasare amestecata cu ceva interes de sine care putrezeste daca nu este aplicat.

O lume vida

În departarile albastre
Doar pasari ratacesc zburand,
Alearga dand din aripi ninse
De ganduri scoase din mormant…

Se-asterne o lumina neagra
Peste copacii inverziti
Dar chiar de-s verzi ei nu au viata,
De maini trudite sunt saditi…

Iar pe fereastra colorata
Cu-amprenta amintirii reci,
Zaresc statuia nedreptatii
Cu inima si ochii seci.

La usa-ntelepciunii bate
Un cersetor indoliat
Cu mana-ntinsa, sa castige
Doar bani, nu munca si nici sfat !

Iar oamenii prea obositi
Se-aseaza in cosciugul firii
Pentru-a iesi din lumea-aceasta
Crezand ca-s parte-a nemuririi…

Se mai zaresc si pasari negre
Pe a bisericilor turnuri,
Cladirea gazduieste pace
Iar sufletele ard pe drumuri…

Si totusi, se mai vede-n zare
O mana gata sa se-nchida…
Perdeaua noptii se va trage
Lasand in urma-o lume vida !

Faţă-n faţă

Faţă-n faţă cu răsăritul,
Soarele mă recuperează
Din noaptea care m-a furat
Şi mă poartă pe braţele razelor lui,
Pe un alb imaculat.
Mă înalţă şi printre munţii cenuşii
Mă scapă
Şi-ajung faţă-n faţă
Cu-o apă…
E marea care mă răcoreşte cu valurile ei
Şi mă aruncă
Parcă leganându-mă
Ca pe-un copil
În braţele unui copac de tei…
Fără de veste
Ea mă duce pe un liman
Şi mă lasă, plecând,
Ca pe-o corabie ce-o vezi împotriva voinţei
Ancorând…
Faţă-n faţă cu munţi,
Cu nisipuri,
Cu ţărmuri pustii,
Cu grădini înflorite,
Cu drumuri umblate…
Cu-armonii risipite…
Mă-nghit ! Mă aruncă!
Mă iau , mă alungă !
Şi trece aşa o zi făr’să ştiu,
Mergând, alergând,
Sau hoinar poposind pe alocuri
Să caut să aflu că sufletu-i viu
Şi-aşa, să mă prindă din nou
Dimineaţa,
Un nou răsărit
Îmbrăcându-mă-n alb,
Să stau eu, hoinarul,
Faţă-n faţă cu
Viaţa !

Mizeria din sufletul nostru

Oamenii din ziua de astazi, generatia actuala, in loc sa demonstreze ca evolueaza parca vor si au o mare vointa de a demonstra contrariul. Am intitulat acest articol : “Mizeria din sufletul nostru !” si probabil ca il credeti ridicol, cu sens ironic. Ei bine, nu! Daca priviti un moment in jurul vostru veti observa ca de fapt traiti intr-o lada de gunoi. De ce zic asta?! Urmariti o persoana timp de aproximativ 6 ore si veti constata ca distinsul/distinsa contribuie cu usurinta si cu zambetul pe buze la mizeria din jur aruncand un servetel folosit, un ambalaj sau orice altceva, de la obiecte de uz casnic pana la alimente, toate postate chiar si in mijlocul strazii(de ce nu, doar cei ce critica tiganii uita sa priveasca la ei insisi) …Asa, incet, ia nastere propria lada de gunoi, loc in care iti traiesti viata zi de zi, loc in care dai nastere altor mici vietati fara vina, dar pe care le dresezi sa faca la fel ca tine…
De aici se ajunge la renume fara nume si tot asa ne intrebam de unde pana unde suntem injositi noi, romanii…Cum sa nu fim daca nu stim sa ne valorificam comorile? Cum sa nu fim desconsiderati daca ne sapam propriul mormant intre ziduri de piatra si intre coji de portocale? Cum sa ne vedem daca ne acoperim ochii in folii de aluminiu, in ambalaje de unica folosinta, in haine vechi aruncate pe strada si cum sa nu fim daca deviza multora este “Hai sa fim tampiti !!!” (ca sa nu zic exact) . Privim profund in mizeria sufletului nostru fara sa ne dam seama ca acolo este originea a ceea ce facem…a ceea ce faceti !!!
Daca simti nevoia sa-ti exteriorizezi sentimentele…daca simti nevoia sa imparti educatia fara valoare primita …daca esti orb si nu vezi frumusetea vietii, a naturii…daca vrei o schimbare si nu stii cum sa o faci, nu arunca resturile pe strazi, in autogare, in parcuri. Gandeste-te de doua ori…gandeste-te ca aici traiesti tu, ca aici traiesc si altii. Gandeste-te ca ceea ce faci vorbeste despre ceea ce esti. Daca tu construiesti o lada de gunoi inseamna ca ai ajuns sa fii o lada de gunoi. Ai ajuns ca tu, om, sa porti numele :Omul-lada de gunoi !!! Vrei ca cel/cea ce trece pe langa tine sa te considere locul potrivit in care sa arunce cu marul pe jumatate mancat sau sa scuipe pentru ca asta simte cand te vede? Nu vrei asta ! Deci daca nu vrei sa fii om, dar nici animal nu esti, daca nu vrei sa – ti traiesti viata respectand-o pe a celor de langa tine dar nici sa ii omori nu vrei…spune-mi: care e rostul tau? Ce vrei ? Sterge-ti ochii incetosati, contribuie la viitorul TAU !!! Nu trebuie decat sa iti faci partea si anume sa mai faci un pas pana la cosul din fata ta si sa pui acolo ceea ce nu-ti mai trebuie . Nu fi lada de gunoi !!!

***

Te iubesc,
Doua cuvinte, atat, doar doua cuvinte
Atat de simple
Dar atat de complicate.
Atat de usoare
Dar atat de greu de rostit
Desi sunt o farama din visul
Fiecarui om neimplinit.

Te iubesc , sopteste marea
Trimitand valurile sale spre tine,
Stergand urmele de pe nisip
Si culegandu-te dintre
Ruine…
Te acopera frunza toamnei
Strigand te iubesc,
om strain!
Cand ma calci eu zambind
te privesc!
“Te iubesc” se aude de departe,
Chiar si stelele iti vorbesc,
Chiar si fulgerul ce cerul
Razbate!
Chiar si flori din pamant dezgropate !

“Te iubesc”, se aude intr-o soapta suava,
Tremuranda,
Ezitand…
De aici, dintre nori,
Te ascult si-ti zambesc…
Vreau sa-ti spun cat de mult te iubesc !

Aparente

Suflete şterse de apa uscată,
Voi alergaţi către lumi neştiute
Şi aruncaţi,
Aruncaţi în tăcere
Pietre ce-arată un gram de putere
Dar dau doar durere !
Şi vorba vi-i slabă,
Cuvintele voastre
Par stele gălbui dar sunt prea albastre.
Sunt reci, sunt prea reci
Şi-n vâlva de astăzi
Cuvintele voastre sunt seci!
Da! Sunt seci !
Privirea-i plecată…
Priviţi dar departe,
Prezentul vă muşcă şi plângeţi scrâşnind,
Nu-s lacrimi în ochii păliţi de speranţă
Şi totuşi, în iris se vede venind
O gloată de vise, ironic zâmbind…
Voi suflete şterse ! Pe buzele voastre
Aveţi pictat un zâmbet,
Pasiv!
Pe buzele arse de soare
Se-aşează
O pală de vânt in mers fugitiv.
Nimic dar NIMIC nu trăieşte in suflet!
Nu ştiţi ce înseamnă iubirea,
Nici viaţa!
Nici zâmbetul,
Cântul,
Nici steaua ,
Căci firea
Menită să caute-aici fericirea
Se-neacă-n visare, se-neacă in ceaţă…
Voi, suflete şterse,
Treziţi-vă astăzi
Şi mergeţi la piaţa de realitate !
Hrăniţi-vă gândul cu ce se întâmplă
Şi nu-l amăgiţi
Îmbrăcându-l cu zdrenţe…
Priviţi mai atent,
Veţi vedea APARENŢE !!!

Anotimpul vietii

Primăvara…a fost primăvara în viaţa mea…
Florile înfloreau
Şi copacii înmugureau.
Gândurile mi se dezamorţeau
Şi mâinile abia, abia se jucau…
Acum ea este plecată,
A fost primăvara odată !

A fost şi vara în viaţa mea…
Cândva,
Mireasma îmbătătoare a pâinii de casă
Inundau camera inimii curate.
Atâta soare era pe cerul sufletului !
Atâta seninatate pe aripile zâmbetului!
Picioarele începuseră să păşească
Încet, căzând, învăţând să trăiască.

A fost toamnă în viaţa mea…
Frunzele bucuriei
Începuseră să cadă din pomul
Zâmbetului…
Rămâneau goluri şi veneau
Actori cu diferite roluri…
În viaţa mea
A fost toamnă , cândva…

Iarna…a fost şi iarnă în calea mea…
Zăpada rece a oamenilor
Acoperise tot sufletul meu…
Atâta indiferenţă stropită cu
Esenţă !
Acolo, pe strada inimii,
Când păşea cineva,
Lăsa o urma dar ea
Nu mai durea.
Trecea vântul alinării pe acolo
Şi orice urma el o spulbera…
A fost şi iarnă în viaţa mea !

Au trecut anotimpurile obişnuite ale vieţii.
Am ajuns să cred că s-a terminat cu ele
Dar nu era adevărat.
Un anotimp străin în suflet mi s-a aşezat!
Acesta vrea să ma testeze,
Să vadă dacă-am învaţat
Să-ntâmpin primăvara cu
Maturitate
Şi vara fără a exagera în vise…
Şi toamna să o-ntâmpin cu iubire
Iar iarna, cu zăpezile-i permise,
Să o tratez cu un medicament :
Căldură !
Dar nu exagerând peste măsura.
Acesta-i anotimpul nou ce a venit,
Un anotimp străin
Care îmi spune că viaţa este la
Sfârşit !

Declaratie

Asemeni unui inger ce grija ta o poarta eu te privesc ades,
Mi-e greu sa cred dar totusi stiu, cu inima tu mai ales…
Poate ca nu ti-am spus ca tu esti totul pentru mine,
Tu esti si visul diminetii,
Esti unic, rar, esti tot ce vreau…doar tu dai culoare vietii…
Daca-ai putea sa fii un soare as vrea ca raza ta sa fiu,
Sa stralucesc in lumea asta, sa simt ca sufletul e viu…
As vrea sa fiu si ploaia rece ce uda usor trupul tau,
As vrea sa fiu misterul care, oricand, te fereste de rau…
As vrea sa fiu mireasma calda a florilor albe de tei,
As vrea sa fiu nectarul dulce ce calm si cu nesat il bei…
Esti steaua mea ! Esti visul meu ! Esti dorul meu ! Esti viata mea !
Cu tine cerul e senin…mai bine nici ca se putea !
Te vreau alaturi, langa mine, oricand, oriunde si oricum
Sa trecem pe poteca vietii si sa parcurgem doar un drum…
Sa-mi luminezi tu fata cand vremea , poate, va fi grea,
Sa fii un curcubeu pe cerul pe care nori vor aparea,
Cu vorba-ti calda, calma, dulce, durerea s-o poti mangaia
Iar mana ta, de-i deal sau vale, nicicand nu poata-a ma scapa…
Tu esti al meu, eu sunt a ta si vreau atunci cand te privesc,
Sa vad, sa-aud buzele tale cu dragoste cum imi soptesc :
„Te vreau acum doar pentru mine ! Mereu pe tine te doresc!”
Iar ochii mei sa iti raspunda : „Habar nu ai cat te iubesc!”

Inceputul sfarsitului

Alerg ! Da, alerg inca
Si pana-acum am alergat mereu !
Dar stii ce am patit?
Cand am crezut ca jocul s-a ‘ncheiat
Eu am aflat
Ca nici nu am fugit!
In loc de “START” ‘naintea mea scria “SFARSIT”!
Greseala lor, bineinteles si totusi
O intrebare ma apasa greu:
Ce am facut atata vreme-n timpul meu?
Eu stiu ca-am alergat
Si stiu ca eram foarte fericit…
Oare-am visat? Oare-am visat ca am fugit?
Si-apoi sa iti mai spun ceva:
In mana mea
Am vrut sa prind o mare din argint
Si astfel, dupa ce am alergat
Am vrut sa vad ce am gasit
Dar ce pacat!
Nici praf din ce doream!
Nimic! Nici strop de-argint !
Si am ramas pe dealul amagirii-n varful unui gand
Spunand ca totul, TOTUL este goana dupa vant !
Acum eu inca simt ca-alerg
Si pasii nu mi se opresc deloc,
As vrea sa stiu pe unde sunt
Si unde merg…
Poate ca tu, drag cititor, poate ca tu doar stai ca spectator
Si poate imi poti spune unde am gresit,
Sau spune-mi : inaintea-mi sta scris “Start” sau este scris “Sfarsit”?
Ma ingrozeste gandul ca atunci
Cand cursa vietii mele o voi termina
Pe crucea mea,
In loc sa scrie ca medalia-am primit
Si jocul s-a sfarsit
Va scrie ca-s la start
Si drumul inca nu s-a terminat…
Si-atunci, intre acele patru scanduri
Nu voi putea sa ma-odihnesc
Ci voi incepe sa alerg in continuare
Ca fericirea intr-o alta lume sa-o gasesc…