Mamă

Mamă,
stau şi te privesc
mirându-mă de frumuseţea pe care
Dumnezeu a
putut-o crea…
A luat tot ce era mai frumos
în jurul Său
şi cu mare grijă
a început a modela…
Mamă, când mă uit la tine
văd râuri de dragoste care
trec prin ochii tăi…
Se revarsă peste inima mea şi
aprind în ea făclii de
speranţă
şi vii văpăi.
Buzele tale, mamă,
rostesc atât de rar câte-un
cuvânt
dar atunci când o fac
simt cum cerul coboară prin el
pe pământ…
Mâinile tale păstrează în ele ,
ca nişte flori deschise,
mireasma şi nectarul
care nu de puţine ori ne conducea
în vise…
În braţele tale, mamă,
m-ai ascuns de atâtea ori !
Mi-aş dori să întâmpin cu tine
dimineţi întregi, minunaţii
zori…
Părul tău, nor alb de
ninsoare,
mă poartă cu gândul la zilele când
ne jucam şi mă îndrumai pe-a
credinţei cărare…
Mamă, stau şi te privesc acum
iar ochii mei îţi aştern în cale lacrimi
de mulţumire…
îţi mulţumesc pentru a ta iubire…
O singură dorinţă-mi bate la a
gândului fereastră :
doresc să fiu cu tine-n ceruri ,
să ne plimbăm printre mici stele
şi pe marea cea albastră…
Aş alerga la Domnul Sfânt
şi-n faţa Sa eu
aş îngenunchea
să-i spun atât :
Îţi mulţumesc, Iisuse, pentru
mama mea…

Sapa-ma

Doamne, ascunde-mă în palma Ta… 
Sapă-mă cu iubire acolo şi
modelează inima şi
viaţa mea
făcându-mă o harpă
care veşnic Ţie-Ţi va cânta…
Doamne, sapă-mă în
inima Ta…
Acolo voi putea împrumuta
iubire de la Tine
şi voi găsi ceea ce sufletul
îmi căuta :
îmbrăţişări în bucurii
depline…
Sapă-mă Iisuse, pe ieslea
în care Tu Te-ai născut…
Aşa voi şti că mi-ai adus
speranţa
deşi în casa mea nu
Te-am primit şi nu Ţi-am
oferit un loc plăcut.
Mai sapă-mă pe piatra din pustiu
a golului mormânt
în care Tu ai stat…
Poate că, Doamne, îmi voi aminti
că Tu trăieşti
şi pentru-a-mi fi Prieten, Frate, Tată,
Tu ai înviat…
Şi, Doamne…mai sapă-mă undeva :
dincolo de inima Ta…
Sapă-mă în mana cerului,
cu îngăduinţă,
pentru ca atunci când vei
reveni
să-mi spui că sus, acolo,
este şi casa mea
iar eu, plin de uimire, să Te pot privi
iubindu-Te cu-a mea fiinţă…
O, Tată Sfânt, nu ma uita şi
sapă-mă cu dalta mântuirii
acolo, în dragostea Ta…

Aproape de nimic

Inca o zi a mai trecut din viata mea. Cu mainile ridicate catre cer am soptit : “Multumesc, Doamne ! Multumesc pentru ca traiesc.”
Mi-am amintit de ultimele 10 zile din viata mea. Am trait cele mai cumplite momente, am simtit singuratate, durere si teama. Am simtit lacrima pana in adancul sufletului meu…am simtit ce inseamna sa nu existi…
Totul a inceput cand usoara raceala s-a agravat. Din indiferenta mea a rezultat o problema suficient de grava. M-am prezentat la medic intr-o zi de luni, pe 7 decembrie, si am divulgat micile secrete durearoase ascunse in trupul meu. Abia putand vorbi stateam neputincioasa pe patul din cabinetul medical. Medicul, parca prea interesat de ceea ce ii spuneam, s-a ridicat serios si a mers la telefonul asezat pe birou. A ridicat receptorul si a format un numar.
In acel moment pupilele mi s-au dilatat la simplul gand : « Ahhh ! Nu ! Va chema salvarea ! » Bataile intense ale inimii s-au rarit abia dupa ce am auzit : « Alo ? Casa de asigurari ? »
Am descoperit dupa cateva minute ca urma sa mi se dea un tratament contra bronsitei avansate dar acesta era destul de scump si medicul ar fi vrut sa imi dea reteta compensata insa nu a reusit.
Zilele care au urmat, insotite de scutirea pe toata durata saptamanii, au fost teribile. Febra, gust amar, durere de stomac…imi lipsea ceva : mama. Plecata de 2 saptamani in vizita la sora mea din Spania nu se facea auzita nici la telefon nici in castile messenger-ului. Doar colega de camera imi mai suporta starea alaturi de domnii profesori in prezenta carora trebuia sa dau cele doua teze in zile consecutive.
Vineri, ajunsa acasa, am simtit ca trupul meu si-a revenit partial si ca periculoasele crize de tuse s-au rarit. Cu un nou elan al vietii am petrecut sambata alaturi de membrii Bisericii intorcandu-ma spre seara in camera prea tacuta de asta data.
Noaptea dintre sambata si duminica parca a dorit sa anunte ceva.
Simteam neliniste, somnul imi era fragmentat iar patul mi se parea insuficient alaturi de camera aproape sufocanta. La ora 7 m-am ridicat din pat ametita si dupa primul pas facut picioarele au cedat.
Cazuta langa pat ma simteam neputincioasa. Mi-am dorit sa ma pot ridica insa un fulger de durere mi-a strabatut stomacul si abdomenul . Sa strig ? Pe cine ? Tata nu e, mama nici atat.
In deznadejdea mea am inceput sa ma sprijin de lucrurile din casa si sa merg. Picaturile de transpiratie curgeau pe fata mea si vedeam ceata. Aerul nu era suficient si nu mai puteam respira…iesita afara am lasat in urma mea toate usile camerelor deschise. Desculta, in simpla camasuta de noapte . ma tineam cu mana de stomac si mergeam prin putina zapada abia cazuta…cate un fulg de nea il simteam pe buze parca vrand sa imi spuna “sunt langa tine”.
Cat mi-as fi dorit sa fie cineva doar sa ma tina de mana ! Cat mi-as fi dorit sa vad , sa simt ca nu sunt singura !
Am intrat in casa si am cazut ghemuita pe covorul pictat in vii culori. Tipatul meu de durere rasuna pana in verdele florilor ce ma inconjurau. Cu mainile ridicate catre cer, plangand, fara mangaiere, am strigat : « Doamne, unde esti ? De ce imi faci asta ? » Siroaiele de lacrimi imi acopereau glasul… « Te rog, iarta-ma ! », am continuat. « Voi vorbi cu Tine in fiecare zi daca Tu ma ajuti acum. Nu mai rezist ! Nu mai rezist ! Te rog, asculta-ma si nu Te voi mai ignora ! »
Mi-au venit in minte clipe din ultimele zile in care L-as fi suparat pe Dumnezeu. Greselile mi se derulau in fata ochilor ca un film vechi , in culori sterse. Trecutul incepea sa ma rascoleasca gandindu-ma la ce ar fi putut sa se intampla cu viata mea in acele momente. Nu mai traisem niciodata in intensitatea durerilor respective, nu mai simtisem niciodata cum se macina trupul sub rotile torturii.
M-am incovoiat si mi-am pus capul pe genunchi…leganandu-ma ca un copil orfan simteam val de durere si val de pace…mi-am dat seama ca in acel moment am facut un juramant. Mi-am dat seama ca ma joc cu mine dar cu Dumnezeu nu ma pot juca. Mi-am dat seama ca, de fapt, nu sunt singura…
Mi-am plimbat ochii pe cerul care se vedea pe fereastra din fata mea. Norii cenusii erau atat de linistiti ! Am impreunat pleoapele si am atipit. Cand m-am trezit am realizat ca nu au fost decat 2 minute de somn, momente in care ceva s-a intamplat. De la ora 7 pana la ora 9 au fost minute de chin ce parca au durat o eternitate.
Am incercat sa ma ridic si da, am putut. Inca slabita m-am asezat pe pat. Cat e de bine sa fii sanatos !
Cat e de greu sa te simti singur in momentele dureroase ale vietii !
Am uitat pentru cateva clipe ca este Cineva care ma iubeste…am dat imediat vina pe El pentru ceea ce mi se intampla insa am uitat ca nu Dumnezeu e cel care s-a ascuns de mine ci eu sunt cea care am fugit.
Apoi mi-am zis : « Intotdeauna trebuie sa fim pregatiti pentru orice moment. Niciodata sa nu spunem : “Da, de acum totul imi va merge bine” pentru ca daca o nenorocire va veni fara stire asupra noastra dezamagirea si caderea vor fi durearoase. Ci , mai degraba, sa fim precauti si chibzuiti in lucrurile noastre, sa ne incredintam in planurile Celui Atotputernic si sa ne amintim mereu de El. Atunci cand Il vom proslavi si cand Ii vom aduce lauda si cinstea cuvenite, atunci cand Ii vom atribui toate realizarile, atunci si numai atunci durerea va disparea si ranile vor fi vindecate…
Numai in mana Lui este bine, numai in căuşul palmei Lui te simti in siguranta. »
« Cheama-Ma in ziua necazului,si Eu te voi izbavi, iar tu Ma vei proslavi! »
Psalmul 50 :15

O, Doamne, multumesc !

Doamne,
Iti multumesc pentru
ca existi
si pentru ca exist
prin Tine…
Viata Ta ai dat-o mortii
si trupu-Ti intre pietre-a
fost lasat si totul pentru…
totul pentru mine…
Doamne, Iti multumesc
pentru minunea ce o faci
in fiecare dimineata
cand ma atingi cu
raza soarelui pe fata
si cand imi spui ca
ma iubesti
prin flori,
prin rasarit si-apus,
prin astrele ceresti…
In mana Ta imi pun fiinta
si stiu ca
orice mi s-ar intampla
ma pot increde
in iubirea Ta…
si orice grija va veni la mine,
si chiar de moartea
va veni la usa-mi,
ma-ncred in bratul Tau
si-n starea-mi decazuta
eu privesc la Tine…
Doar Tu, Iisuse,
numai Tu ma poti feri de
orice rau ;
deaceea Te iubesc
si vreau
cu trupu-mi slab
prin imn de lauda sa Te
slavesc…
O, Doamne, multumesc !

Copac al fericirii

Copac al fericirii
prinde-mă în braţele tale şi
îmbrăţişează-mă;
aşa voi simţi măcar o
singură dată că
sunt înconjurată de iubire…
În ramurile tale vreau ca
inima să mi-o agăţ,
s-o las acolo pentru a putea
uita de tot ce-nseamnă lumea în
acest moment,
de moarte şi dezmăţ…
Copac al fericirii,
tu parcă eşti mereu un verde
pom şi totuşi,
se observă-n părul tău un
fir albui şi-o
frunză care cade peste om.
Probabil ai îmbătrânit
din cauza atâtor rugăminţi
prin care ţi se lua
din seva dulce-a fericirii
făcând din inimi îngheţate
suflete fierbinţi…
Copac al fericirii
mai stai puţin şi mai
păstrează-ţi încă-o clipă viaţa !
Mai strânge-mă odată-n ale
tale braţe
si poate-aşa afla-voi scumpa
taină-a nemuririi…
Mai uită-te încă o dată
către mine
şi aşterne-mi zâmbetul
pe faţă…
Copac bătrân…
Copac al fericirii…

Deşert al sufletului meu

Deşert al sufletului meu, suspini
mereu…
Oare te doare atingerea caldă a soarelui?
Oare te înţeapă secerea
lunii?
Sau ai primit osândă de la
Dumnezeu?
Deşert al sufletului meu, tu
plângi mereu…
Mi-am aruncat privirea
peste tine
de la înălţime
şi am văzut întindere bătrână;
pe fruntea ta uscată se vedeau
doar săpături adânci
ca-n stânci…
Erau doar riduri, urmele lăsate
de-a vânturilor inimi
ce mureau.
Am mai privit şi în străfundul lacrimilor
tale…
Ici-colo se vedea câte-un izvor
plin cu durere
ce îţi uda pleoapele amare
inundându-ţi astfel ochii cu mici stele-n care
se vedea putere…
Din inima petalelor ce-ţi încălzeau
cândva surâsul,
curg deseori bobiţe de nisip amestecate
cu un dulce vin…
Şi-aşa, tu te îmbeţi , deşert al
sufletului meu,
deşert hain !
Tu te-ai uscat iubindu-te şi
nu ai înţeles că dacă-n tine-o strângi,
iubirea se transformă
în amar venin.
Tu mori, te stingi şi arzi ’n-acelaşi
timp pustiu .
Nici noaptea nu-ţi mai dă
îmbrăţişarea caldă…
Deasupra ta, în loc de flori,
tu porţi coroană grea de
spini
pe care-o strângi în pumnu-ţi de nisip ca
nimeni să n-o vadă.
Deşert al sufletului meu…tu încă
plângi…
încă suspini…

De Sf. Andrei

 

 

Luni, 30 noiembrie, se sarbatoreste după calendarul ortodox Sf. Andrei.
Din nu ştiu ce motiv mă numesc si eu Andreea si singurul deficit al acestui nume îl vad in sărbătorirea lui pe aceasta data.
Cum luni trebuia sa mă întorc in Botoşani, la bloc, printre prietenii mei, am hotărât sa las deoparte toate gândurile ce ar fi putut pune un deget de întuneric in ziua respectiva. Ajunsa acasă am fost întâmpinata de cadoul colegei mele de camera. Cadou pentru mine a fost zâmbetul larg de pe fata ei si sinceritatea cu care m-a imbratisat pe langa cadoul palpabil.
Mesajele din cursul acelei zile mi-au înseninat privirea si totodată m-a făcut sa zâmbesc gestul vecinei mele, Mihaela, care tocmai pasise pragul cu cei doi băietei ai ei. S-a scuzat pentru lipsa cadoului si mi-a făcut cunoscut faptul ca a încercat sa îmi facă un tort doar ca s-a ars blatul. Normal ca mi s-a făcut si mai drag de ea pentru ca întotdeauna iubesc sinceritatea, iubesc viata aşa cum este ea.
Mă gândeam cat de schimbător e totul si chiar nedrept dar făceam acest lucru in sens ironic. In ultimele saptamani am ajutat-o pe Mihaela sa facă câteva torturi pentru ea si pentru nişte prietene ale ei si acum, când trebuia sa mi se ofere un tort nu am avut parte de el. Am ras si am primit aceasta alternativa a vieţii.
A trecut acea zi vizionând filme si plimbându-mă pe culoarele somnului pana când, dimineaţa, m-au trezit câteva vorbe.
Mihaela era la noi, vorbea cu gazda. M-am rezemat intr-un cot si am ascultat(chiar daca nu e frumos dar nu aveam de ales).
Gazda : « Ce i-ai luat Andreei ? »
Mihaela : « Nimic, am vrut sa ii fac un tort dar când am băgat blatul la cuptor, cel mic a umblat la buton si a dat foc mare aşa ca s-a ars. Eu am venit la tine sa ii facem altul azi. »
Gazda : « Eu plec la tara, chiar nu am timp. ah, tu ai oua, poti face. »
Mihaela : « Da, aşa e, voi face. »
După câteva minute am auzit batand cineva la uşa noastră. Era Mihaela care îmi cerea sa merg sa cumpăr 15 oua.
« Aşa multe ? Ce faci cu ele ? », am întrebat eu.
« Pai pizza si îmi mai trebuie mie la ceva. »
Nu am insistat sa îmi spună tot pentru ca ştiam deja. Si pe langa asta mama îmi spunea mereu sa nu opresc pe nimeni din a-mi oferi ceva pentru ca e posibil ca prin modestia mea sa strivesc fericirea lui.
Am mers si am cumpărat oua.
O a doua încercare de a mă pacali a fost in momentul in care a venit si mi-a cerut o lămâie pentru limonada. Saptamana trecuta am invatat-o sa facă primul trandafir pe tort din portocala.
“Pentru ce iţi trebuie lămâie?”, am întrebat-o.
“Fac limonada”, mi-a răspuns.
“Nu am decât o grefa roşie in frigider”, i-am zis.
“E foarte buna”, a exclamat ea.
Am zâmbit…grefa in limonada ? E bine, trece si asta.
Si a trecut. Când s-a lăsat seara, uşa dormitorului s-a deschis si, spre uimirea mea, marţi, de 1 decembrie, am primit din partea vecinei mele tortul de Sf. Andrei.
M-am bucurat alături de cei ce îmi erau alături atunci si, cum eu nu sărbătoresc Sf. Andrei, am urat tuturor un sincer « La mulţi ani ! »
După ce s-a aşternut atmosfera liniştita a casei m-am aşezat pe pat si am analizat situaţia.
Cat e de frumoasa viata ! Tortul meu nu s-a ars ci s-a făcut mai frumos si prin contribuţia mea. Am cumpărat oua, am pus o grefa si nişte întăritor de frişca. Trandafirul din vârful sau avea o baza solida si atmosfera de bucurie inca mai dăinuia in inima mea.
După acestea am adus totul la viata noastră . Dumnezeu ne face viata frumoasa dar trebuie sa contribuim si noi. Cu o cărămida, cu o vorba buna, cu o grefa pentru trandafirul din vârf. Întotdeauna vom fi rasplatiti pentru faptele de marinime manifestate fata de alţii.
Apoi mi-am dat seama ca ceea ce ii inveti pe alţii, ceea ce le araţi ti se va întoarce de doua ori mai frumos si mai bine făcut si, intr-adevăr, trebuie sa fim atenţi ca nu cumva, prin modestia noastră sa strivim fericirea altora.

Aprinde

Aprinde Doamne-n mine
un foc al dragostei
de Tine ;
Ce mult aş vrea să Te iubesc,
să fiu iubire pentru
alţii…
Şi, astfel, ştiu că pieptu-mi slab
va fi umplut de bucurii
Divine,
şi pace aş avea în suflet
de-aş trece chiar prin
valea umbrei morţii…
Aprinde Doamne-un foc,
văpaie a răbdării,
să pot să tac la fel cum Tu pe cruce
ai făcut.
Să pot răbda insulte
pe culmea tristă-a înserării
ca, mai apoi, să-mi spui
că pe limanul veşnic eu
am fost trecut.
Aprinde-n inimă
făclia bunătăţii, Tată,
să pot să-alin şi mâna mea
să facă-n orice clipă numai
bine…
Să-mi amintesc că nu demult,
pe crucea peste timp
uitată,
Tu ai murit dând omenirii
viaţă şi salvându-mă
pe mine…
Mai pune-n trupul meu credinţa,
veşnic foc să fie,
ca la martiri,
ca la profeţii de demult
ce viaţa lor ţi-au dat…
Cât de puternică era credinţa lor
şi, Doamne, cât de vie!
Te rog,
ajută-mă măcar cât bobul de muştar
să am credinţă
pentru-a fi salvat.
Şi, Doamne,
dă-mi blândeţe,
spre a răspunde calm,
zâmbind,
celor ce vor să Te cunoască
arzând de dor în inimă
şi-n trup…
Şi cu-ale lumii rele pofte
Satan când vine ispitind,
ajută-mă
să îl refuz şi lanţul de păcat
să-l rup.
Aprinde Doamne-n mine
râvna după
Tine !
Revarsă peste mine
Duhul Sfânt spre-a mă trezi !
Ah ! Îmi doresc să
strig curând : „Priviţi,
Iisus revine !”
Şi îngerii spre ceruri să mă poarte
Spre-a Te preamări.

Inocenta stinsa

O nouă dimineaţă şi-a-ntins braţul peste lumea încă adormită,
Şi soarele a mângâiat cu raza caldă a iubirii sale,
Şi-a aruncat privirea peste zona noua, locuită
Şi s-a mirat când o privelişte deosebită i-a ieşit în cale.

Trei case-alăturate, construite-n moduri diferite :
În dreapta era vila-nconjurată cu lumini şi flori,
În stânga era casa cu maşini împrăjmuite
Dar ceea ce-a făcut ca zarea să se-ntunece cu nori

Se-afla între acestea două o casă simpla peste care timpul
Îşi puse crunt amprentele fugare, şterse, dureroase.
Aici, arareori se mai zâmbea căci, peste vreme, vântul,
Sufla prin inimi părăsite, ducând cu el doar şoaptele duioase.

Aceste trei clădiri erau o amforă pentru trei copilaşi,
Erau prieteni între ei, părinţii, însă, se priveau cu ură.
Nu de puţine ori la certuri şi la vorbe grele ei au fost părtaşi
Dând la o parte dragostea şi a bunicilor învăţătura.

Însă şi astăzi copilaşii au fost duşi la şcoală ca de obicei,
Doar doi din ei au mers cu-ai lor părinţi : Ionuţ şi Vlad,
Dar el, Mihai, şi-a luat ghizdanul, salutând părinţii săi,
Şi trist, lovind în pietre, pân’ la şcoală l-a cărat.

Şi după cum obişnuiau, când ora se sfârşea, mergeau în fugă
Pe dragul lor teren spre-a se juca până veneau părinţii,
Şi-n veselia-aceasta, din când în când, mai auzeai cum strigă
Câte o mamă ce îşi săruta comoara scumpă şi ascunsă a fiinţei.

Şi în fireasca ordine copiii se-ndreptau spre-ale lor case
Rămânând doar cei trei prieteni alergând vioi spre minge…
În joaca lor se cunoştea sinceritatea ce putea să lase
Departe fiecare fulg de ură, de invidie ce dragostea înfrânge.

O altă voce se-auzi : „Ionuţ, să mergem dragul mamei!
E frig afară ! Urcăte-n maşină-acum, degrabă!
Ai fost cuminte azi? Ai dat cadoul doamnei?
Hai, dă-mi ghiozdanul. Îţi e rău căci vocea îţi e slabă?!

Şi a plecat Ionuţ privind la ceilalţi băieţei
Ce se jucau cu mingea nepăsându-le de viaţă.
În sinea lui dorea să mai rămână-o clipă lângă ei
Însă se bucură când a maşinii portieră o închise şi urcă în faţă.

Nu după prea mult timp chemare nouă se-auzi în depărtare:
„Vlăduţ, vino la mama chiar acum şi nu mai ezita !
Ajuns-ai să te joci cu el? Nu ţi se pare
Că eşti ceva mai diferit? Eu una n-aş putea !”

Aşa plecă şi el rămânând singur pe teren Mihai…
Uitându-se în jurul său simţi în pieptu-i mic durere…
„Oare de ce nu poţi să fii iubit când dragoste tu dai?
De ce-s aşa şi de la cine să cerşesc să cerşesc un strop de mângâiere?”

S-a îndreptat spre-al său ghiozdan pus lângă-un vechi perete
Şi-l ridică spunându-şi : „Mamă, unde eşti? De ce nu vii?
E greu şi-al meu ghiozdan, am cărţi şi am caiete,
Dar n-am nevoie să mi-l iei ci doar să vii şi-n braţe să mă ţii…

Da, eşti la lucru, ştiu, lucrezi din greu tot pentru mine
Şi nu ai timp dar poate, totuşi, ţi-ai făcut de astă dată…”
Şi a plecat Mihai spre strada unde se-ntâlni cu Ines:
„Pe cine-aştepţi?”, o întrebă…
„Pe mama”, spuse Ines, „însă tu?”
„Eu tot pe mama, o aştept la poartă…”

Şi singur a rămas din nou fiindcă Ines a plecat…
„Înainta-voi fără nimeni către trista, goala-mi casă…”
Curgea din ochii lui izvor de lacrimi, nesecat,
Strigând în suflet gri ecou că nimănui de el nu-i pasă !

Pe dată cerul s-a întunecat şi-a adunat deasupra doar nori grei,
Şi soarele perdeaua-a tras ca nimeni trist să nu îl vadă…
Iar a copilului durere aprinse-n suflete văpăi
Străpungând cerul cu putere, făcând ca stropi din nori să cadă.

Şi vântul braţele şi le-a deschis spre a-l îmbrăţişa
Pe-acest copil lipsit de înţelegere şi de iubire…
Şi florile petalele şi-au strâns pentru-a putea
Să plângă înăuntrul lor mirându-se de-a omului rea fire…

Din norii grei însă se auzi încă-o chemare: „Dragul meu,
Poate că mama te-a uitat şi poate părăsit te simţi acum,
Dar vreau să ştii că niciodată singur nu vei fi,
Ci Eu, Cel ce ţi-am dat viaţă, cu tine merg pe-acelaşi drum.”

Tu, omule, tu poate n-ai ajuns să simţi că singur eşti în viaţă,
Şi poate nu ai fost n-aceeaşi situaţie, ca băieţelul de aici
Dar sigur ai trăit secunde-n noapte, uneori uitând de dimineaţă
Şi ai avut momente-n care, nicidecum, nu ai putut de jos să te ridici…

Poate că-un suflu rece sufletu-ţi inundă câteodată
Şi poate eşti respins de cei ce îţi spuneau că te iubesc…
Dar aminteşte-ţi că deasupra este Cineva care aşteaptă
Să-L strigi, să-I spui că inima-ţi şi ochii Îl doresc !

Chiar dacă ţi se pare că n-auzi pe nimeni
Care să-ţi strige numele plăcut, duios şi blând,
Aşteapă-o clipă…doar o clipa şi-auzi-vei :
„Copilul Meu, Eu te iubesc…voi fi cu tine orişicând.”

Cer pălit

 

Petală de trandafir
A căzut peste inima mea
Acoperită cu cerneală
Albastră…
Adierea din mersul ei
mi-a alinat sufletul rănit de la atâta zbor…
Eram cândva o
pasăre pe-a lacrimilor creastă
şi mă plimbam alunecând pe toboganu-n care
astăzi eu mă sting
şi mor…
Din cerul care
Îmi acoperea viaţa şi durerea
Cădeau, precipitat, dulci amintiri
Ca un izvor săpat în munte.
Trăiam visând,
Visam trăind
şi perindând pământul
Sărind pe stânci înăduşite
Cu plete de nămol şi cu bărbii cărunte.
Însă acum, cearneala de pe cerul
Inimii se şterge…
Devine-un bleu deschis, un bleu spre gri…
Curând o ceaţă-mi va cuprinde al
Meu suflet
Şi cerul lacrimi numai va culege
dacă în inimă nu va fi
nimeni să mă-nveţe a zâmbi…

Oare

Oare ce-nseamnă dragoste şi
ce înseamnă a iubi?
Câţi dintre noi trăiesc visând
ramanand astfel doar la vise
Şi câţi realitatea-nvaţă a privi ?
Oare câţi cer în lume-nţelepciune
Şi câţi răpesc din timpul altora, un timp pierdut ?
Câţi vor să-ntindă-o mână ajutor
Ca să ridice pe-al său semen
care a căzut ?
Oare spre ce ne îndreptăm ?
Cumva spre moarte
sau spre viaţa netrăită şi uitată?
Oare la ce ne odihnim gândirea?
La umbra altora de ale noastre tălpi călcată !?
Tu speri ?
Oare ce-nseamnă a spera ?
Şi câţi din oameni mai ştiu încă a zâmbi ?
Te-ntreb din ceaţa densă ce se-aşterne peste lume :
Oare ce-nseamnă dragoste
Şi ce înseamnă a iubi ?

Fulgi de 1 Noiembrie

Dimineata acestei zile a sosit foarte repede. Somnoroasa, in timp ce încercam sa deschid ochii pentru a distinge uşa de pereţii camerei am auzit glasul mamei: “Ady, Anduta ia uita-te, mama, pe geam. Ninge !”
M-am ridicat de pe pat si am mers la fereastra.
In timp ce feream perdeaua am descoperit in fata mea o privelişte plăcuta mie. Fulgii de nea coborau in serpentine in mărimi diferite aşezându-se pe covorul de frunze îngălbenite. Apoi dispăreau intr-o clipita. Din nou m-a dus gândul la viata omului, la viata mea. Traseul nostru este asemănător cu cel al unui fulg de nea. Ne naştem, bebeluşi inocenţi, cu un suflet de copil insa pe măsura ce creştem de fapt noi coboram. Ne micşoram, ne topim, ne pierdem viata…
Apoi ajungem in contact cu pamantul, contopindu-ne cu el aşa cum făceau aceşti fulgi de nea.
Am lăsat aceste gânduri deoparte si m-am hotărât sa ies din casa pentru a mă bucura de aceste momente (profit de fiecare ocazie pentru a trai viata frumos, la intensitate maxima) aşa ca nu am ţinut cont de faptul ca eram in pijamale si am mers in mijlocul grădinii. Mi-am întins bratele si asemeni unui copil mi s-a aşternut zâmbetul pe buze. In timp ce fulgii de nea se jucau in parul inca ravasit de razele nopţii au început sa îmi cada lacrimi din ochi…oare lacrimi de fericire ?
Cat de frumos este sa trăieşti !
Îl simţeam pe Dumnezeu chiar acolo, împletindu-se cu sufletul meu, vorbindu-mi…
In acel moment de bucurie gândurile s-au aşternut pe buze si am zis : « Doamne, fulgii aceştia de nea sunt aşa de curaţi amintindu-mi de inocenta copilăriei. Tu eşti aici, langa mine, in orice clipa dar acum te simt mai aproape ca oricând. Tu faci izvor de bucurie in inima mea, tu îmi acoperi trupul si inima in vesmântul dragostei Tale. Doamne, sunt atât de neputincioasa in măreţia iubirii Tale ! Nu merit nici măcar atingerea unui fulg venit din inaltimi, nu merit nici măcar sa mă priveşti dar Tu atât de mult mă iubeşti ! »
M-am imbratisat cu propriile mâini si am rămas pentru câteva clipe aşa. Simţeam cerul in inima mea. Nu simţeam frigul , nu vedeam norii de deasupra mea, nu înţelegeam tristeţea si asta pentru ca in viata mea era soare.
Un singur regret îmi străbătea trupul…acela ca nu puteam impartasi aceasta bucurie cu persoana pe care o iubesc. Mi-as fi dorit sa nu mă imbratisez singura ci braţele lui sa mă stranga puternic transmiţându-mi căldura…mi-as fi dorit ca sa ii simt respiraţia asupra frunţii mele si sărutul care îmi aduce linişte si pace…mi-as fi dorit dar totul ramane doar dorinţa…
Am deschis ochii in cele din urma si m-am trezit in acelaşi decor numai ca fulgii se mai răriseră. Apoi am început sa păşesc spre camera mea spunând : « Doamne, Iţi mulţumesc pentru ca exist prin Tine ! »

Pentru tine, mama

Cu ochii-nlăcrimaţi priveşti ades în urma mea,
Căci timpul trece ca o adiere, lăsând doar amintirea…
Eşti cea mai dragă fiinţa, eşti tot ce am visat,
Oricât mi-a fost de greu , mereu m-ai mângâiat…
La sânul tău, o, mamă, m-ai ajutat să cresc
Ca lumea asta tristă frumos s-o ‘mpodobesc.
Cu lacrimi şi suspine m-ai învăţat frumos,
Cu glasul tau cel dulce mi-ai spus despre Hristos…
Când greutăţi veneau de ele mă fereai,
Şi inima-ţi fierbinte mereu cu drag lupta…
Cu sufletu-ţi de aur pe nimeni nu urai
Şi toată lumea-n jur pe tine te iubea…

Acum sunt mare, am crescut,
Ah, mamă! Cum să-ţi mulţumesc?
M-ai educat şi m-ai trecut
Pe bolta visului ceresc…
Şi vreau acum să îmi primeşti
Şi slaba-mi rugăminte,
Eu ştiu că tu poţi să iubeşti
Dar nu mai am cuvinte
Să-ţi cer fierbinte să mă ierţi,
Măicuţa mea iubită…
De ţi-am greşit poţi să mă cerţi,
Vreau să fii fericită…
Şi orice lacrimă, de-i trista,
Din ochii tăi vreau să se şteargă,
În faţa-ţi bucurii există,
Iisus cu tine o să meargă…
Ah, draga mea ! Ah, scumpă mamă !
Sunt, fără tine, vis înfrânt,
Încă aud cum mă mai cheamă
Glasul ce seamănă cu-un cânt…
Dar dacă timpul care trece
Ne va desparte într-o zi,
Să ştii că şi-n mormântul rece
Da, mamă, eu te voi iubi…

Acum îţi cer să mai ramai
În viaţa mea, să mă conduci
Pe drumul unde nimeni nu-i
Şi fericirea să-mi aduci.
Cât te iubesc eu nu pot spune
Căci sunt uşoare, ieftine cuvinte
Dar pot să spun : ca mama nu-i în lume
Nimeni mai scump şi bun,
Tu să-ţi aduci aminte…
Iar voi, copii, care aveţi o mamă,
Să o iubiţi şi ne-ncetat s-o preţuiţi,
Căci ea ţi-alungă orice teamă,
V-ajută oameni ca să fiţi…
Iar daca cerul v-a răpit-o,
O plângeţi astăzi, pe pământ…
Şi duceţi semn că aţi iubit-o
Un trandafir pe-al ei mormânt…

Inima

Inimă, de ce pulsezi, entuziasmată, viaţă?
Ce te face să trăieşti când toţi vor să te omoare?
Care este ţelul tău în misterul ce te-agaţă
Printre vise şerpuite, azi, când soarele dispare?

Inimă, tu eşti pătată, eşti murdară dar iubeşti,
Cine crezi că te menţine ca o falnică făclie?
Cine te-a-nvăţat pe tine dragoste să dăruieşti?
Inimă, cine te-ndeamnă să dai fericire mie?

Ştiu, nu este mai presus nimeni decât Dumnezeu,
El te ia, te curăţeşte şi cu dragoste te-ncarcă,
Astfel se întâmplă zilnic, când păcătuiesc mereu
Căci pe lângă biruinţe câteodată te şi-ncearcă.

Mulţumire ! Închinare se cuvine Celui Sfânt
Pentru viaţa ce mi-a dat-o când pe cruce a murit,
Mă predau cu totul Ţie, inimă şi trup şi gând,
Mulţumesc, Ceresc Părinte, pentru că Tu m-ai iubit.

Cantec de dor

Cântec de dor răsuna in suflet,
Ca un ecou intr-o camera pustie,
Printre ungherele ascunse ale gândurilor mele
Se-aude fredonând un cântec…
O suava melodie…
Cântec de dor apăsat peste inimi
Topeşte gheţarul de ura si teama
Vestejita…
E singurul ecou lăsat in noaptea alba
Care acoperă înfricoşata lume
De multe ceasuri adormita…
Cântec de dorul de Acasă si de fraţi,
De ceea ce numim iubire părinteasca…
Cântec de dorul lacrimii fierbinţi
De pe obraz
Ce este izvorâta din puterea îngereasca…
Acelaşi cant de dorul prinderii de mana
Si de priviri miloase ce transmit doar pace,
De acel glas care te linişteşte
Când sufletul intr-un pustiu
Necunoscut iţi zace…
Cântec de dor…un dor neîntâlnit,
Un dor de vis, de împlinire
Părtaş la fiecare pas pe care
Viata l-a făcut…
Printre ungherele ascunse ale gândurilor mele
Se-aude cântecul de
Dorul de iubire…

S-a stins…

S-a stins si ultima flacara de viata a bunicului…s-a stins ultimul bunic din familia mea.
Dupa o saptamana de chin Dumnezeu a spus : « Stop. Pana aici ! » si bunicul si-a dat ultima suflare.
Era vineri spre sambata. Stiind ca mama trebuie sa stea cu bunicul toata noaptea l-am luat pe Emanuel, nepotelul meu de doar 7 anisori, pentru a dormi cu mine.
Am fost trezita brusc de un zgomot al usii din hol. M-am uitat la ceasul de la telefon…indica 1 : 45.
Inima a inceput sa imi bata mai tare cand am auzit vocea mamei si a unuia dintre fratii sai vorbind cu tata. Nu intelegeam ce spun. La un moment dat usa camerei mele se deschide si intra in graba mama sa ia cateva prosoape. Mi-am ridicat patura de pe mine si cu frica in glas am intrebat-o : « Mami, a murit ? »
« Da, mama, a murit. », a fost raspunsul pe care l-am primit.
Nu puteam sa plang, nu puteam sa reactionez. Bunicul meu, cel caruia i-am dus cosuletul cu mancare zi de zi vara aceasta, cel caruia ii vorbeam si caruia ii ceream sa ma recunosaca.
Mama a iesit fara a spune nimic altceva si a plecat. Nu am mai putut dormi datorita gandurilor care ma copleseau. De dimineata am mers la biserica, imbracata cu haine inchise, motiv pentru care mi se adresau intrebari de genul : « Esti in doliu ? »
Da, eram in doliu. Imediat ce am iesit de la biserica mi-am indreptat pasii spre casa bunicului insa de data aceasta nu mai aveam cosuletul cu mancare ci purtam adanci regrete inscriptionate in sufletul meu.
Am ajuns in fata usii si am ezitat putin. Cum sa intru eu, fata care nu rezista in astfel de momente? Si totusi, ce s-a intamplat de nu pot sa plang ?
Probabil gandul ca trebuie sa fiu puternica pentru mama m-a adus in aceasta stare.
Cand am ajuns in fata sicriului ochii mei n-au mai rezistat. In fata mea statea acelasi om, doar ca putin mai slab si de data aceasta prea tacut.
« Tataie ? Ahhh ! Tataieeeee ! », a rasunat glasul meu prelingandu-se lacrimile mele pe mainile lui palite de vreme.
Mama a venit repede si a inceput sa planga alaturi de mine.
M-am oprit brusc si am luat-o de brat dand-o deoparte deoarece tratamentul pe care il urmeaza nu ii permite zbuciumul sufletesc pe care il manifesta.
Astfel a trecut acea zi, o zi a lacrimilor.
A doua zi am mers inca o data pe acolo. Camera in care era bunicul era libera. M-am asezat langa scaunelul de langa sicriu. Nici eu nu puteam crede ca am aceasta putere . L-am privit minute in sir si mi-am zis: “Omul, tarana din tarana. Nu mai era nimic altceva din bunicul meu decat tarana poate pe moment carnificata. Suflet ? Ce suflet ? Respiratia i-a luat-o Dumnezeu si atat, el a disparut, s-a descompus. Pentru ce sa mai plang in fata unui manunchi de tarana ? »
Si totusi nu m-am putut abtine. In timp ce plangeam omul in general a venit mama foarte revoltata : « Ce faci tu aici ? Plangi ? Ce, vrei sa te nenorocesti ? Du-te, pleaca de langa sicriu. Lenuta, se adresa surorii ei, ai grija de Andreea, nu o mai lasa acolo singura, cand ma intorc sa nu o vad plangand ! »
Oare care pe care incuraja ? Se schimbasera rolurile ?
Nu, am plans atunci si pentru ziua inmormantarii pentru ca stiam ca mama avea nevoie de mine.
Inaintand spre cimitir, mama se sprijinea cu un brat de mine si cu celalalt de sora mea.
Intr-un final s-a linistit, probabil ca nici lacrimi nu mai avea.
Imi pare rau ca trece viata dar tare ma bucur ca trec momentele acestea. Stiu ca bunicul nu va pleca niciodata din inima noastra dar mai stiu ca amintirile nu mai dor atat de tare ca atunci cand sunt proaspete.
Intr-o zi va disparea si moartea. Nu mi-e frica de ea, pot sa mor chiar acum insa este o singura intrebarea care ma pune pe ganduri : « Sunt eu pregatita sa plec din aceasta lume ? »

Multumesc

Iti multumesc,
Doamne,
Pentru viata pe care ai pus-o in mine…
Iti multumesc
Pentru fiecare moment
Pe care mi-l daruiesti…
Desi nu merit Tu mi-asterni
In calea-mi petale de flori
Aratandu-mi ca inca, Iisuse,
Ma iubesti…
Multumesc,
Parinte,
Pentru ca ma numesti copilul Tau
Si pentru ca ma iei in brate
Cand problemele
In viata mea apar…
Chiar daca uneori
Ma razvratesc pentru durerea mea
Simt ale Tale maini
Cum dragoste naintea-mi
Imi presar…
Iti multumesc Iisuse,
Pentru pacea daruita-n suflet
Si pentru c-ai vegheat
Asupra mea atatea nopti
Si atatea zile…
Iti multumesc ca inca pot sa mai respir
Si ca traiesc,
Sunt vas de lut,
Am madularele fragile…
Iisuse, slava Tie
Pentru viata !
Te iubesc !!!

Vindecare

Doamne,
Mi-e sufletul olog
si-Ti cere indurare ;
Pamantul zace
in războiul crud
al rautatii
cu iubirea…
Se lasă toamna :
Un covor de
Inimi frânte
Ce-si caută cu ochii-nchişi
Menirea !
Mi-e dor sa vad cum vii
Si faci minuni
Deşi minune
Sunt si eu căci încă
Mai trăiesc…
Mi-e dor sa mă priveşti
cu ochii blânzi
si sa mă-nveţi
senin si rabdator
cum sa
iubesc .
Tresar când mă
Atinge cate-o
Adiere
A vântului venit din
Inaltimi ,
Căci simt cum Tu mă iei
In ale Tale braţe
De parca-as fi  cu
Scumpi-Ti
Heruvimi…
Aştept, Iisuse, acea zi
Când Te-oi vedea in
Zare
Venind cu miile de
Îngeri care Te-au slujit mereu…
Te-aştept si
Te mai rog in asta clipă
Sa mă ajuţi ca intre
Robii credincioşi
Sa fiu si
Eu .

Din nou oameni

De ce atâta fals în
Lumea asta
Pierdută ca un fulg
De nea în depărtare ?
Parcă nimic nu mai contează
În viaţa gri
Şi cel mai rău este că
Mita astăzi
Nu mai doare…
Oare de ce
Este apreciată falsitatea ?
Unde sunt oamenii
Care încurajează
Cu pumnii strânşi,
Uniţi în gând,
Originalitatea ?
De ce se tolerează
Violenţa
În timp ce cererile
De iubire
Nu-s primite ?!
Nici jocurile
Nu mai sunt cinstite :
Medalii câştigate prin trişare…
Când vezi că
Doping face
Orişicine
Ajungi să crezi că omul
Nu mai are
Chiar nici o valoare…
Mă-ntreb ades : trăim sau doar mimam
Viaţa ?
Ce bine-ar fi să ne trezim
Din somnul
Dat de drogul
Egoismului
Si-al urii !
Numai aşa putea-vom
Să scăpam copiii
Din lanţul prins
Cu cheile
Cenzurii …

Singuratate

Singurătate,
Ah, cafea amara !
Te sorb cu respiraţia
Oprită ca să nu te simt…
Eşti prea nepotrivită
Pentru vremea de
Afară,
Dar te accept văzând cum
Aparentele din jurul meu
Mă mint…
Singurătate, simt cum
Îmi străbaţi tot trupul
Înfiorându-mi
Fiecare mădular…
Începi sa mă imbratisezi mai cu sfială
Dându-mi apoi
Din gustul tău
Amar…
As vrea sa port o lupta
Crâncena cu tine,
Un nou război având ca arma
Propria-mi voinţă ,
Dar
Sunt prea slaba
Si mă las învinsă…
Singurătate,
Pun pe braţul
Tău a mea
Fiinţă…

Inainte de moarte

Zilele astea a plouat fara încetare si s-au întâmplat atâtea. !
Weekendul a început bine, aflându-mă inca de vineri in sânul familiei…Ziua de sâmbăta a decurs normal pana la ora 5 când m-am întors de la biserica.
Mama mă aştepta in poarta, ea lipsind de la Serviciile Divine.
Mi-am dat seama ca are lacrimi in ochi si înainte de a o întreba daca s-a întâmplat ceva ea a zis : « Moare tataia ! »
Bunicul meu, omul bine făcut de altădată, sever cu copiii si mândru de ceea ce realiza era acum pe patul sau cerând parca indurare de la Bunul Dumnezeu pe care îl negase o viata întreaga.
Mi-am schimbat hainele si am mers la el împreuna cu mama…
« Eu raman in seara asta aici ! », mi-a zis ea in timp ce mă indemna sa merg acasă…
« Nu, vreau sa îl vad înainte de a pleca, te rog, lasa-ma sa îl vad ! », i-am răspuns cu lacrimi in ochi…
Aşa ca am intrat in camera unde se afla. Învelit cu o pătura am observat ca stătea nemişcat. M-am apropiat sfiindu-mă si l-am privit. Nu voi uita niciodată imaginea aceea a omului muribund care stătea in fata mea. Nu mă vedea si nici nu mă auzea.
“A făcut câteva zgomote mai devreme si am crezut ca moare dar acum nu mai zice nimic… », mi-a spus mama.
Am ieşit in graba si am plecat acasă. Pe drum l-am sunat pe tata sa mă asigur ca nu voi fi singura când ajung acasă de teama sa nu mă răscolească amintiri.
Noaptea aceea am vizionat filme alături de el pana când, pe la ora 2 s-a auzit uşa. Era mama, îngheţata de frig.
« E paralizat dreapta…va daţi seama ? E paralizat ! », a sunat vocea ei in timp ce închidea uşa…
tăcerea s-a aşternut in casa. Am preferat sa mă retrag in camera mea deşi ştiam ca nu voi putea dormi. A doua zi am fost trezita pentru a o însoţi pe mama la cumpărăturile pentru înmormântare. Da, nu murise dar era ca si cum se întâmplase. Am mers destul de dimineaţa si am rămas in Botoşani pentru a mă pregăti pentru scoală. Mama s-a întors la acelaşi om singur acum, omul care cândva îmi transmitea fiori reci dar care a ajuns sa îmi transmită mila…
Apoi, duminica seara am simţit nevoia sa ies pentru a mă plimba si am ieşit. Începuse sa ploua insa am hotărât sa merg aşa, fara umbrela. In timp ce picăturile de ploaie îmi sărutau fata mă gândeam la viata mea. Cat de nehotărâta sunt ! Cat de multe se pot întâmpla intr-o fracţiune de secunda ! Voi pierde multe in viata dar ştiu ca nu mă voi putea schimba…mi-era dor de cineva si fara sa vreau am început sa plâng. In urma mea nu era nimeni si nici in fata mea aşa ca mă simţeam in prezenta lui Dumnezeu. Parca îmi vorbea prin ploaie, parca mă alina. De ce nu pot fi fericita ? Ştiu, pentru ca ascult de mai multe voci odată, pentru ca încerc sa fac tuturor pe plac uitând sa mă fac pe mine sa zâmbesc…
Ştiu ca îl voi pierde si pe el datorita neglijentei mele dar, pana la urma, suntem obişnuiţi cu durerea. In final nu ajungem decât nişte biete fiinţe fara cunoştinţa, cerşind mila pe un pat de spital înainte de moarte.

Înainte de moarte mi se pare viata
Mai frumoasa…
Ştiţi de ce ?
Pentru ca ştiu ca e pierduta…
Înainte de moarte
Mi se pare
Mult mai dulce
Durerea ce m-apasă…
Înainte de moarte as vrea sa trăiesc
Mult mai mult
Deşi cândva îmi doream sa scurtez
Orice clipa…
Fiecare zbor este chiar mai plăcut…
Înainte de moarte
As vrea sa mai am o aripa…
Ah ! Viata trăita-n zadar,
Fara soare !
Preţuim doar atunci când ceva e pierdut…
Mi se pare ca in jurul meu
totul are culoare,
Înainte de moarte vreau sa
Am ceea ce
n-am avut !

Imbrăţisând ploaia

Stropi, picături mari
De ploaie
Cad in cadenţa lor zglobie…
Se preling pe-ai mei ochi
Singuratici
Ridicaţi către cer,
Contopindu-se cu cu el
Intr-o frumoasă armonie…
Nu este nimeni si nimic
In jurul meu ;
Chiar dac-ar fi
Nu as putea vedea prin ceata densă
Din al meu suflet
Care-ngenunchează
Să ceara pentru-a sa iubire
Doar o simpla
Recompensă…
Dac-as putea distinge
Lacrimile mele
De picăturile de ploaie reci
Si fara viată,
Ah ! As putea sa fac buchet de
Preafrumoase flori
Ce-ar înflori si-ar parfuma
In zori,
In fiecare dimineaţă…
As face o gradina doar din
Trandafiri
Cu spinii lor de dor
Si cu petale-adânci de frumuseţe…
As face si-o gradina doar cu
Lăcrămioare,
Sa planga ele-n locul meu
Acoperite de o roua
Palidă-n a lor tristeţe…
Dar…sunt tot eu,
Neputincioasă,
Cu faţa ridicată către cer ,
Cu picături de apă
Care se preling pe buze in palma-mi
Mica mai apoi
Cazând, stingher…
As vrea sa-mbratisez
Un suflet
Insa nu e nimeni
Sa simtă cum o noapte
Plâng in ploaie
Tremurând…
Aşa că
Braţele-mi deschid
Si dau
Frâu liber
La tot ce am in inima
Si-n gând,
In trup si
In privire…
Ah ! Ploaie dulce ! Ploaie gri!
Si acră!
Si amară !
Stai pentru-o clipa să
Te-mbrăţişez…
Poate voi regăsi in stropii tăi
Iubire
Sau poate regăsi-voi ce-am pierdut
Cândva :
Iubirea întâlnită-n vară…

Si totusi exista…

Zâmbesc…un nou zâmbet pentru ca fiecare zi este speciala in felul sau…
De fapt speciala o facem noi , in singurătatea noastră putem aduce fericirea…si totuşi, ce este fericirea ?! Ziua a început cu o ploaie torenţiala in adevăratul sens al cuvântului…Mi-a sunat ceasul la 6 insa datorita faptului ca seara îmi schimbasem melodia cu una ceva mai lenta am adormit înapoi…
Slava Cerului ca m-a trezit apelul colegei mele, Ana, care m-a sunat pentru a mă întreba daca am umbrela pentru a putea merge la scoală. Ceasul indica 7:11.
M-am ridicat ameţita din pat si mi-am îndeplinit ritualul de dimineaţa in doi timpi si trei miscari…record de data aceasta 
Am făcut rost de o umbrela si am ieşit afara insa am observat ca ploaia se oprise…totuşi, printre picăturile care cădeau de pe crengile pomilor posomoraţi, am început sa păşesc greu parca inca visând…Am început orele cu filosofia si am continuat cu istoria, ora in care proful isi “agata” privirea de prima banca (in care mă aflu) de parca am avea ceva lipici…
In aceasta dimineaţa, deşi încerca de la catedra sa mă amuze nu a reuşit deoarece privirea îmi era prea adormita si gândul prea departe…probabil ca gândul meu era pe undeva prin Spania…
El, in palmele căruia se găseşte inima-mi, a apărut in viata mea ca un răsărit de soare după o noapte ploioasa.
Povestea noastră s-a conturat in câteva zile rasturnadu-mi câteva principii ca : nu exista dragoste la prima vedere, dragostea nu rezista la distanta…etc.
Si când totul era mai frumos s-a destrămat aşa cum se desface aţa de pe un ghem pana ajunge la sfârşit…
Acum am rămas sa depăn amintiri pe acelaşi ghem al iubirii…eu aici, el acolo si totuşi NOI !
Poate ca va întrebaţi in ce mod am fost cucerita…
Nu ştiu daca as putea avea un răspuns concret…poate ca simpla privire m-a atras sau tandreţea sa…poate ca modul in care a topit muntele de prejudecaţi pe care le aveam despre băieţi sau poate ca simplurile gesturi pe care le făcea arătându-mi ca mă iubeşte…
Ii vad si acum chipul înalt, parca sosind înaintea mea cu bobocul de trandafir ascuns pana va găsi momentul prielnic pentru a mi-l dărui, ii vad privirea alunecând peste trupul meu parca coborând razele soarelui pentru a-mi spune misterul care ne leagă…
Mi-e dor, mi-e dor cum nu mi-a mai fost demult sau chiar niciodată…
Nu odată mi-au venit întrebări in legătura cu durabilitatea acestei relaţii, nu o dată am încercat sa pun capăt acestui fir de intamplari ascunse in bolul de cristal, eşuând in cele din urma…
Si totuşi, îmi aduce un zâmbet pe fata de fiecare data când mă gândesc la el…probabil de aceea zâmbesc mereu…
Inca trăiesc acele momente in care degetele lui mângâiau clapele pianului făcând sa vibreze muzica cereasca, acele momente ale plimbărilor prin natura acoperita de verdele covor al liniştii…
Chiar daca intr-o zi se va sfârşi totul, acei ochi căprui ii voi simţi mereu privindu-mă pentru ca persoana căreia ii aparţin mi-a arătat ca totuşi mai exista iubire pe acest pamant si a plantat in pamantul inimii mele o speranţa noua însoţita de teama si curaj, de cântec si poezie…de dor si iubire…

Rătăcire

Păşesc pe urma Ta, Iisuse Bun
Dar parca mi se pare prea departe Casa…
Iar ochii-mi se îndreaptă spre alte zări acum
Căci nu găsesc in calea-mi biserica-Ti, aleasa !

Pe drumul pustiit mi-e lacrima pierduta,
Nu înţeleg menirea-mi ! Nu înţeleg, Părinte !
De ce e suferinţa in lumea decăzuta ?
Mi-e sufletul rănit…e-un cant fara cuvinte…

Un om…ce este omul ? De fapt eu ce-am ajuns ?
Mi-e dor sa-Ti aparţin si sa Te simt aici…
Ajuta-mă sa stau sub aripa-ti ascuns,
In vreme de furtuna sa ştiu ca mă ridici…

Cântarea-mi n-are versuri, nici poezia-mi viata !
Nici ochii strălucire, nici inima-mi iubire !
De mana-Ti a mea mana cu teama se agata,
Te rog, vino Iisuse sa-mi dai acum de ştire
Ca in curând, in ceruri, vedea-voi a Ta fata !!!

Intrebare

Fiul Meu te mai strig înca-odată pe nume ;
Vino-acum, nepăsarea-ti puternic mă doare…
Nu lăsa al tău trup lucruri rele s-adune,
Nu-l lăsa, tu doar ştii ca aici totul moare !

Te întrebi de ce inca n-am venit sa te iau
Dar te-ntreb : eşti , copile, pregătit pentru ceruri ?
Cu iubire Eu vreau mântuirea sa-ti dau
Insa tu ai in gând alte vise si teluri…

Te întrebi pentru ce suferi, plângi si tresari !
Si dai vina pe Mine, tu, copil zbuciumat !
Insa spune-Mi , la chemarea-Mi de ce nu apari ?
Nu cumva nu ai timp vrând sa fii mai bogat ?

Astrele de pe ceruri, florile din câmpii…
Le-am creat pentru tine dar n-ai timp sa le vezi…
Zilele-s ale tale si in nopţi prea târzii
Uiţi de Mine si plâng…Mi-e uşor ?! Asta crezi ?!

Si-n familia ta dragostea se raceste…
Vinovat oare-s Eu ? Ah, copile ! Greşeşti !
Te mai chem inca-odata, cerul chiar te doreste !
Hai, răspunde, copile…vreau ca tu sa-Mi vorbeşti !!!
Vreau sa ştiu unde eşti…

Trup pierdut

Alunec uşor pe toboganul
Nemuririi…
Mă îmbrac in haina visului
Si cant…
Încerc sa invat ce înseamnă viata
Si tainele iubirii
Insa mă descompun si-ajung
Sa fiu pamant…
Mi se prelinge dorul pe-al
Meu trup înmărmurit
Si rece,
M-agat de ramul pomului
Uscat
Si-mbătrânit…
Apoi, o palma
Mă loveşte amintindu-mi
Ca in lume
Totul trece,
Fie ca eşti bătrân,copil sau tanar,
Fie ca eşti vioi
Sau obosit…
Pereţii camerei in care mă gândesc
S-au transformat in
Stânci…
Si-acum trăiesc intr-o pustie
Peştera a trupului pierdut…
Privirea îmi coboară
Pana-n prăpastiile amintirilor
Adânci
Sa caut viata si iubirea…
Poţi sa-mi spui unde sunt ?
Tu
Le-ai văzut ?

Jertfa

Mi-e gândul temelie de nori deşi si grei,
Mi-e inima un trandafir cu negri spini…
Se vede o perdea de gheata-ascunsa-n ochii mei,
De dor si de durere-s pumnii sufletului plini…

Cad in genunchi si cer ceva dar nu ştiu ce…
Poate ca indurare pentru aripa-mi zdrobita-n lanţuri,
Nu pot sa zbor dar mă tarasc si pasu-mi şterge
Tot ce se cheamă vis desprins,alcătuit din smalturi…

Te chem dar mă auzi ?! Mi-e inima altar
Pe care îmi jertfesc iubirea fara margini ;
Azi nu mai am putere si rănile îmi par
Rânduri de amintiri pe-ngălbenite pagini…

Sunt eu dar nu mai sunt…trăiesc sau am murit ?
Mi-s ochii vii văpăi si plânge ceru-n mine ;
Mi-arunc privirea-acolo, departe, in zenit,
Poate te vad, iubite…mi-e dor ! Mi-e dor de tine !!!

Dulce vis

Vis dulce, trandafir cu petale de dragoste amara ,
Te sorb din priviri si te chem adormind, fara glas…
Ai venit n-al meu suflet ca o ploaie calda de vara
Mangaindu-mi trupul fara tine ramas…

Ma acopera ploaia de dulci amintiri ce-au plecat,
Ma imbrac si te-astept ca sa vii zi de zi, ceas de ceas…
Ti-amintesti de momentul cand cu mine-ai visat ?
Ti-amintesti ca-mpreuna-am zambit si-am facut primul pas ?

Ti-amintesti de sarutul fugar in a noptii perdea ?
Si de stelele vii ce, privind, ne zambeau ?
Ah, iubitul meu ! Viata mea !
Cat de tare mi-e dor ! Cat de mult azi te vreau !

Ma trezesc suspinand, nopti la rand, dupa tine !
E atat de-ntuneric si mi-e teama ! Si plang !
Tu nu esti sa imi spui : « Draga mea, va fi bine ! »
Tu nu esti langa mine ci esti numai in gand…

Dar…dar esti visul ce vine si-aduce sperantă…
Esti o stea ce m-adoarme in nopti prea tarzii…
Te astept seri la rand, dulce vis ce ma-naltă…
Te astept insa spune-mi : TU DE CE NU MAI VII ???

Oare de ce si de cine ?!

Inca o zi…parca aceeasi dintotdeauna…
Nimic nu se schimba daca nu vrem, daca nu facem noi primul pas, nimic nu capata culoare daca nu luam pensula sa ne pictam propriul tablou…
Ma zbat intre « da si nu », intre « a fi si a nu fi », intre « trecut si viitor », intre « el si el… »
Dimineata m-am trezit confuza din cauza visurilor pe care le am noapte de noapte de ceva timp. Colega de camera nu mai am deci nu imi mai pot pune capul pe umarul nimanui, prieten…cine stie ?!
Am plecat la scoala si dupa primele ore plictisitoare mi-am inchis ochii asezandu-mi capul pe banca. Imediat m-a cuprins aceeasi frica, aceeasi teama de viitor…daca am actionat gresit intr-un moment de apriga razbunare si astfel voi frange inimi ? Daca voi gresi cand voi alege facultatea sau cand nu voi face acest lucru ? Care imi este rostul ? Spre ce ma indrept ? Oare iubesc sau doar mimez iubirea ? Stiu ca mi-e dor dar oare de ce anume ? Oare traiesc sau doar port o simpla masca a vietii ? Pana la urma de ce am ajuns in momentul actual ?
Lacrimile au inceput sa se prelinga pe obrazu-mi rece , facandu-si drum peste buzele-mi rosii pana la barbie…acelasi traseu il au in fiecare seara cand ma regasesc cu o carte in mana desi messengerul sta deschis cu statusuri amoroase si cu un avatar care imi demasca zambetul absent. Mi-am ridiicat capul tinandu-l intre palme la ghiontul colegei care incepu sa ma mustre. Eu, din nou fata care plange ? Eu, fata care rade in fata tuturor atat de slaba in momentul acesta ? Nu.
Orele au zburat si am plecat spre casa incercand sa pun la adapost cateva glume bune cu colegele. De la un moment dat am ramas singura inaintand catre casa. Fantanile arteziene pulsau apa in fata mea asa cum inima pulseaza sangele prin vene. Am incetinit pasii printre firavii copii care alergau dupa porumbei. Langa farmacia din dreapta mea o femeie rrom astepta imbracata in fusta ei verde. Intre timp, o alta femeie de aceeasi nationalitate scoase capul pe usa farmaciei adresandu-i-se: “Fa, cum ii zâce la vasâlină ? Cum cer ? »
Raspunsul fu pe masura : « Zi-i de-acela de uns, unguil… »
Mi s-a asternut zambetul pe buze gandindu-ma : « Cat de diversificata e lumea !!! »
Aici traiesc eu, tu, ei…acelasi loc dar atat de diferiti !
Mi-am miscat picioarele, greoi, pana in fata aprtamentului. Din nou urma sa intru in acelasi loc in care imi astern scrierile, in acelasi loc unde imi inund mintea cu fel de fel de lucruri. Ziua s-a refugiat repede in bratele noptii. Cat de pustie ni se pare viata uneori desi sunt oameni care ne iubesc…dar ce folos daca nu ne iubesc cei care vrem noi ?
Pana la urma de ce si de cine imi este dor ?!

De dorul tău…

De dorul tău m-as transforma in apa
Sa pot veghea pe trupul tău atât de cald,
Sa te cuprind când norii se arata,
Punând o raza in decoru-mi drag.

Te-as inunda cu valul meu de dor,
Mi-e visul însetat de tine, e pustiu,
Privesc in larg, mi-s nopţile cu nor
Iar totu-n jur e-atât de arămiu !

De dorul tău m-as face umbra ta
Sa te călăuzesc in drumurile-ti toate,
Sa fim doar noi in tot ce va urma,
Sa transformam cuvintele in fapte.

De dorul tău mă plimb in amintiri
Si caut coltul nostru, colt de soare ;
M-ascund in braţele pierdutelor iubiri
Si vreau sa-ti spun ca dorul tău mă doare …

Inima-cavou

Mântuitorul nostru Bun si Sfânt,
Te invocam sa vii in ale noastre vieţi,
Te aşteptam cu inima aprinsa-n foc si-n cant,
Te aşteptam privind in zorii fiecărei dimineţi ;

Ni-s ochii inrositi de lacrimi si de-atât privit,
Ni-s mâinile trudite de plămada cautarii,
Si urmele s-au şters de când n-am mai pasit
Căci alt Ghid n-am găsit spre candela răbdării.

In inimi zace trupu-Ti imbalsamat cu sânge,
Te-am pus acolo, Doamne, si am uitat de Tine;
Te căutam prin spini, prin vântul care plânge
Deşi eşti in cavoul de inimi reci, străine…

Ne doare aşteptarea, deja noi nu mai credem
Ca vei veni curând si vrem sa ne distram.
Dorim sa facem, Tata, noi singuri un Eden
Căci ai uitat sa vii…Ah, cat sa mai răbdam ?

Dar totuşi, poate intr-o zi, prin felinare stinse,
Afla-vom uşa mica spre inima-ncuiata,
Si dintre cheile cu visul aşteptării prinse
Lua-vom cheia ce cândva fu’ aruncata !

Si vom deschide ale noastre inimi, tremurând,
Aşa te vom găsi, Iisuse, in lacrimi seci imbalsamat,
Vom sta ‘naintea-Ti ruşinaţi de fapte si plângând
Căci intr-o seara Te-am urat si-acolo Te-am lăsat…

Deci Tu, doar Tu pe noi ne-ai aşteptat !!!

De la mici pentru cei mari

Rugăciune

Doamne, Te rugam, primeşte
Rugăciunea noastră simpla.
De-orice rău Tu ne fereşte,
De necazuri ce se-ntâmpla.

Da-ne binecuvântare,
Da-ne dragoste de fraţi ;
Ne alina ce ne doare
Si ne fa pe loc curaţi !

Suntem slabi si suntem mici,
Dar Tu poţi sa dai putere ;
Ai spus doi de sunt aici
Le vei da tot ce-Ti vor cere.

Ne predam cu totul Ţie
Trup si suflet, Tata Sfânt ;
Voia Ta de azi sa fie
Si in Cer si pe pamant

Ca Timotei

Cind adevar dorim sa fim
Lumina pe cararea vietii,
Sa raspandim ca Timotei
Parfumul scump al diminetii…

Credinta nu ne paraseasca,
In mana Ta Tu sa ne cresti,
Iar inimile noastre tandre
Noi te rugam sa le primesti…

Timotei

Timotei primi exemplu
De credinta si iubire
De la mama si bunica
Totusi, nu era din fire…

Timotei, supus in viata
Ca un fiu al Domnului
A dorit ca sa traiasca
Pe cararea cerului.

Timotei iubea pe Domnul,
Inima I-o darui
Si invatatura buna
De la Pavel o primi…

Nu plangea daca-l mustra
Nici nu arunca cu pietre,
Vorbele isi stapanea
Urmand bunele exemple.

Doamne, da-ne azi putere
Ca sa fim cum Tu doresti,
Sa avem in inimioare
Cuvantarile Ceresti.

Daca…

Daca in cursul vietii
Necazurile vin…
Daca n-ai apa vietii
Si dai doar de venin…

Daca pe cerul tau
Norii au rasarit…
De cineva cu rau
Pe tine te-a vorbit…

Daca te prabusesti
Sub povara cea grea,
De te dispretuiesti
Hai sus! Nu dispera !

Chiar daca nu-i iubire,
Chiar daca te lovesti
De pietrele nestirii,
De stancile ceresti,

De oameni mai “destepti”
De cei ce vor sa fie
Putin mai intelepti
In atmosfera vie…

Sa stii ca totul trece
Dar, asta nu conteaza…
Pana – n mormantul rece
Te lupta si viseaza…

Lupta pentru medalii,
Lupta pentru dreptate,
Viata ca-n vitralii
Se spune ca e noapte…

Nu sta in asta lume
Respectul asteptand,
Formeaza-ti TU un nume
Sperand ! Crezand! Lucrand !

De vrei…

De vrei sa mergi in ceruri
Fii credincios nespus,
De vrei sa mergi in ceruri
Asculta de Isus…

De vrei sa mergi in ceruri
Fa bine celorlalti,
De vrei sa mergi in ceruri
Si pe ceilalti sa-nalti.

De vrei sa fii cu Isus,
De vrei sa fii un semn…
Asculta cu vointa
Al Domnului indemn

Fetita roaba

Am invatat despre iubire,
De binefacere-am aflat
Si vrem ca de acum’nainte
Sa spunem ca am aplicat.

Se spune despre o fetita,
Copil cuminte, credincios,
Ce-a fost luata ca si roaba
De Naaman, un om zelos.

Stapanul sau, bolnav de lepra
A cautat un leac, ceva
Si nu gasi dar roaba mica
Spre Elisei il indrepta.

Era copil, senin si simplu,
Straina, intr-un loc placut,
Dar nu-i fu’ greu ca sa vorbeasca
Si-o binefacere-a facut…

Invata

Invata de la stele
Sa fii stralucitor,
Sa fii voios ca ele,
Mereu invingator.

Invata de la luna
Sa treci si peste nori,
S –auzi mereu cum suna
Iubirea dinspre zori…

Invata de la miel
Sa fii umil si bland,
Sa fii mereu ca el,
Sa nu te plangi nicicand.

Invata de la floare
Sa raspandesti parfum,
Calcata in picioare
Iubire-ti da in drum.

Invata de la pasari
Sa-L lauzi pe Hristos,
Invata sa nu-L superi
Ci sa-I fii credincios.

Invata de la Domnul,
Invata sa iubesti…
Invata pe tot omul
Ca viata s-o primesti…

Iosia

Chiar mic, in fragezimea sa
Nu s-a descurajat nicicand,
Ci la opt ani ca imparat
A fost incununat crezand.

Cu Domnul, Iosia umbla,
Avea nadejde in Isus…
Astfel trecea de incercari
Strangand comori acolo, sus.

Si noi dorim sa fim la fel,
Sa cerem multa-ntelepciune
Ca sa putem trai zambind
Facand comori din fapte bune…

Isus

Am invatad despre Isus,
A fost si El copil, ca noi,
A fost mai bun, a fost supus,
A fost doar El si Tatal : doi…

Am invatat ca asculta
De mama si de tatal sau,
Copil-exemplu El era
Caci era Fiu de Dumnezeu

O treapta

Atunci cand valul de pacate te-a lovit,
Cand pasul tau incet greoi a devenit,
Ridica-ti ochii catre Bunul Salvator,
Mai fa un pas, mai urca-o treapta spre Pastor…

Atunci cand ‚’n-a ta cale , ispita a venit,
Cand stropul de credinta din tine a murit,
Intinde a ta mana spre Bunul Creator
Si urca inc-o treapta sa fii biruitor !

Cand deznadejdea vine si vrea a te-nghiti,
Cand uiti ce e speranta si verbul „a iubi”,
Aseaza-te’n genunchi caci Domnul te asteapta,
Mai fa un pas spre El, mai ai atat : o treapta !

Te laud

Te laud, Dumnezeul meu
Si Te voi lauda intr-una…
Esti Dragostea din curcubeu,
Ce ma conduce-ntotdeauna…

Te laud pentru bunatate
Si pentru indurarea-Ti Sfanta!
Te laud in veci pentru toate,
Si inimioara mea Iti canta!

TU SI IiSUS

Cand lumea care te-nconjoara, te dispretuieste…
Cand vezi ca dragostea dispare pe carari abrupte…
Cand simti ca deznadeajdea-n valea pieptului tau creste…
Si vezi din pomul Biruintei ramuri rupte…
Cand bratul celui rau este intins spre tine
Ca sa te prinda, sa te arda-n flacarile sale
Fii curajos si nu uita: privirea ta o tine
Spre Cel ce-I Vesnic, mergi pe a Lui cale…
El este al tau Tata si drag Mantuitor…
Te va-mbraca in haina a neprihanirii…
Te va pazi cu dragoste, te imbratisa cu dor…
Te va invalui in stelele iubirii…

Tradator?!

A căzut o frunza in fata mea,
Este un semn ca toamna
A venit…
Ah, de-as putea
Sa dau ceasornicu-napoi,
Sa fim, Iisuse,
Înaintea crucii doar noi doi !
As plânge, as striga si-as vrea
Sa fiu acolo,
Răstignit in locul Tău…
Nu m-ar interesa ca sa
Salvez sufletul meu…
Ah, uite ! Înca-o frunza
A căzut !
Iisuse, vrei sa îmi transmiţi ceva?
Ştiu ca m-ai auzit
Si m-ai văzut…
Sunt, oare, precum Petru
Înaintea Ta ?
Declar in fata-Ti ca as
Merge orişiunde
Cu Tine, pan’la moarte chiar
Sa mă predau?
Si, totuşi, Doamne,
Sunt un las datornic ?
M-ascund de Tine si te recunosc
Numai când vreau ?!
O, nu !
Nu vreau sa fiu un tradator,
Părinte,
Nu vreau sa mint ca nu
Te-am cunoscut vreodată…
Lucrează Tu
La viata mea, Iisuse,
Si fa-o azi curata,
Fara nici o
Pata …

Tacere

Un strop de ploaie a căzut in palma mea
Spunându-mi ceva…
As vrea sa înţeleg ce îmi transmite,
As vrea sa ştiu daca e fericire sau
Durere,
Insa se-aşterne o
Tăcere…
Mă învălui in mireasma trandafirilor
Si îmi îmbrac
Inima in petalele lor…
As vrea sa plec departe,
Cat de mult as vrea sa zbor !
In urma acestei dorinţe
Am gustul de fiere…
Se-aşterne din nou o
Tăcere…
Cine poate vorbi despre dragoste
In lumea aceasta lovita de
Furtuna urii?
Cine poate spune ca exista iubire
Care sa dăinuie ani si ani fara
A produce durere ?
De ce nu răspundeţi ?
De ce atâta
Tăcere ?
Doar ploaia mai vorbeşte
Inconjurandu-ma cu stropii ei…
Poate cândva voi invata
Limbajul ploii
Pentru-a înţelege ce îmi spune…
Poate ca mana inimii mele ,
Intr-o zi,
Va reuşi
Doar stropi de dragoste s-adune…

Nu merit

Nu merit Doamne nici un gram din dragostea Ta…
Nu merit sa-mi dai viata in fiecare zi…
Atât de mare eşti, nu cred ca voi putea
Sa înţeleg uşor ce-nseamnă a iubi…

Mă rătăcesc in fiecare zi in ochii Tai senini,
Si mă cufund in bunătatea Ta, scump Tata,
Eu mă căiesc când mă înţep in spini
Si-aşa Te răstignesc, Iisuse, înca-odată !

Mă ierţi si mă primeşti din nou in casa Ta,
Sunt fiu risipitor, de ce mă mai iubeşti ?
De ce in vreme grea Tu îmi ştergi lacrima ?
De ce de rele, Doamne, mereu mă ocroteşti ???

Iubirea Ta e mare, nu pot s-o înţeleg
Cu mintea mea de om pribeag pe-acest pamant!
Eu singur de păcat nu pot sa mă dezleg
Deaceea ia-mă Tu exact aşa cum sunt…

Si chiar de nu pot , Doamne, sa-Ti înţeleg iubirea,
Te rog sa mă ajuţi s-o am in viata mea,
Acesta fie-mi telul, aceasta mi-e menirea :
Sa-mpartasesc iubire, privind la Golgota !

Vis inghetat

Doamne, sunt încovoiat sub greutatea timpului,
Sufletul meu suspina după Tine si Te striga mereu.
Ceata isi face loc in întunericul care mă înconjoară,
Si simt ca sunt departe de Tatal-Dumnezeu.

E multa zarva pe pamantu-acesta care plânge,
Si totuşi simt ca-s singura pe calea care o urmez…
Mă prind fiori din cauza răcelii care vine
Si-adorm cu gandul ca Te voi vedea atunci când Te visez…

Îmi scutur aripile de durerea care se-aşezase,
Si mă imbratisez cu ele pentru a simţi iubirea Ta, Iisuse,
Dar in zadar, mă-nşel chiar eu căci nu eşti langa mine,
De fapt Tu eşti dar ochii-mi nu Te vad prin frunzele răpuse.

Te chem, Te striga inima-mi lovita de tristeţe,
Te-aştept sa vii si sa mă vindeci de durerea mea,
Iisuse, vreau sa vii aici si sa mă prinzi de mana,
Sa ştiu ca mă conduci, pasind ‘nainte, spre Imparatia Ta !

Ruga de binecuvantare (in special pt pasori)

‘Naintea Ta stau in acest moment acoperit de vreme,
Copiii Tai, aleşii Tai ‘nainte de-a se fi născut,
Si fiecăruia-i şopteşti : « O, nu te teme !
Tu eşti al Meu, vei fi mereu ca si-n trecut ! »

Revărsa-Ti binecuvântarea Ta asupra lor,
Da-le curaj si biruinţa-n orice încercare,
In drumul lor când va fi soare sau chiar nor,
Fa-i sa-si aducă-aminte, Doamne, ca iubirea-Ti este mare.

Păzeşte-le piciorul de cadere’n a vrăjmaşului capcana,
Si ochii spală-le cu alifia Ta vindecătoare,
Trimite Duhul Tău peste a inimilor rana,
Si pune pe-a lor buze-n orice clipa
Pentru Tine o cantare…

Si, Tata, tot aşa cum Tu ii binecuvântezi acum,
Ajuta-i si pe ei ca pentru alţii sa ramana-o binecuvântare,
Sa fie fiecare-o floare care raspandeste-al sau parfum
Chiar si atunci când de drumeţ este călcata in picioare…

Sa păstoreasca in Biserici cum si Tu, Iisuse,
Ai fost printre ai Tai : exemplu veşnic de urmat,
Pentru ca astfel, când războaiele vor fi apuse,
Sa ne numeşti ai Tai cu gândul si cu sufletul curat.

Mai striga-i incodata pe-al lor nume, Tata !
Mai înconjoară-i incodata cu iubirea Ta !
Si, Te rugam, prin ei Tu calea multora arata
Ca împreuna, când vei reveni, noi sa-Ti aducem
Slava ! Osana !

Ploua cu dorul iubirii

A început sa ploua…
Norii plumburii in forma de stele
Acopera cerul vieţii mele…
A început sa ploua
Si gândurile se topesc formând
Lacuri de amintiri…
Cat de mult te iubesc !!!
Inima mea este inundata de
Stropii mari de iubire…
Mă urc intr-o barca
Albastra
Si plutesc spre o Casa Divina
De dragoste plina…
Nimic nu poate opri
Şuvoaiele ploii care curg
Pe marginile sufletului meu !
Tresar sub atingerea unei aripi,
E-atât de linişte
De parca as vorbi cu Dumnezeu…
A început sa ploua…
O alta ploaie,
Care mă înalta
Ca pe-un fir de iarba acoperit de picături de roua…
Sub streaşina ochilor mei
Doua râuri curg
Ca doua cristale scăpate dintr-o
Mana de nou-născut…
Încerc sa le prind in mana mea,
Sa le sărut pentru
A-mi umezi buzele
Arse de dorul de a iubi…
Acelaşi dor
Al ploii care nu se
Poate-ntrezări…
Cântec străin cu note dezordonate
Pe o partitura a amintirii…
Acelaşi dor :
Dorul iubirii…

Am visat

Intr-o noapte incetosata
Am visat
Ca m-am rătăcit
Intr-o lume pustie de bine,
Intr-o lume de care
Nu aparţineam…
Era atât de sumbra atmosfera de acolo
Incat m-a copleşit
Si ceas de cea
Plângeam…
Am visat ca nu ştie nimeni sa rada,
Sa cânte,
Si ca ei au război in căminul lor
Mai mereu…
Cat de trista e viata trăita-n
Gunoaiele lumii !
Cat de trist e sa uiţi a zâmbi !
Cat de greu !
Am visat ca mergeam pe-o cărare
Abrupta de-acolo
Căutând un « CEVA »
Spre-a avea ca
Reper…
Dar pustie
E lumea aceea de lucruri
Si-am rămas pe o piatra
Tot eu ,
Doar sa plâng si sa sper…
Si-am visat ca pe tine
Te-am pierdut fara veste…
Nu aveam nici putere,
Nici sabie…scut…
Insa când m-am trezit
Am simtit
O durere…
N-a fost vis sau iluzie
Ci eu chiar
Te-am pierdut !

Cautare

Mi s-au rătăcit paşii in
Gradina sufletului !
Tălpile îmi sunt înţepate de spinii trandafirilor
Pe care am călcat.
Am umblat zile-ntregi sa Te caut, Doamne,
Dar nu am dat de Tine…
Oare de ce nu Te-am aflat ?
De dimineaţa m-am trezit si am
Plecat la drum ;
Am auzit ca pe la poarta mea
Tu ai trecut dar ea era’ncuiata
Aşa ca eu am vrut sa Te ajung, Iisuse,
Insa in zadar…
Nici glasul nu-Ti aud,
Nici steaua de pe cer nu mi se-arata…
Sa înţeleg ca Te-am pierdut
Si nu Te voi afla nicicând ?
O, nu ! N-as suporta aşa ceva
Sa se întâmple
Deaceea, Doamne, eu Te caut
In gradina sufletului meu pustiu
Pana ce fulgii albi ai timpului
S-or aşeza, încet,
Pe tâmple…

Cuvinte ascunse in suflet

Păşesc printre trandafirii acoperiţi de amintiri rebele
Si fiecare pas al meu este udat de lacrima-mi fierbinte…
Eşti pus acolo, eşti pecetluit in gândurile mele,
Te regăsesc printre dorinti aprinse…te regăsesc printre cuvinte…

A început ca o poveste la care noi nu ne-am gândit
Si-acum…acum se vede unde-am ajuns dintr-o privire…
M-ai cucerit când m-ai atins…când mi-ai zâmbit
Si am crezut ca dragostea este un pas spre nemurire…

Ne-am prins de mana si ne-am sărutat pentru o clipa-atât de scurta,
Ce repede-a trecut momentul lăsând in urma amintiri !
Parca te cunoşteam de-o viata si parca totul se schimbase
Căci am uitat ce e tristeţea si visul lungii amăgiri…

Dar ai plecat si am rămas privind in urma,
Te striga pasul meu incat mi-e teama ca sa mai păşesc!
Alerg si-n suflet dor de tine rau mă scurma,
Alerg si mă întreb : « Am sa te regăsesc ? »

Nu ştiu daca noi vom ramane împreuna toata viata
Sau daca-a fost iubirea visului hoinar de vara,
Nu ştiu daca alături aştepta-vom dimineaţa
Sau daca trenul vieţii tale a pornit din alta gara…

Dar vreau sa-ti spun atât : ca te-am iubit si te iubesc fara oprire,
Ca te voi plânge cu păreri de rău daca ne-om desparti…
Ca tu mi-ai arătat ca totuşi mai exista si iubire
Pana la limite la care n-am putut gândi…

Si mâinile de nu s-or mai cunoaşte-odată,
Iar ochii noştri s-or raci si nu vor mai avea caldura…
Daca in viata ta va apărea o alta fata
Iar eu voi fi străina din cenusa si din zgura…
Sa ştii ca te-am iubit cândva fara măsura !!!

Tie, Iisuse

Iisuse, peste timp Te-aştept,
Te chem ! Te strig prin tot pustiul
Vieţii…
E fructul lumii tot mai copt
Si tot mai amărui
Iar stelele se pierd in zorii dimineţii…

Iisuse, Tu eşti Cel care viata-n inima
Îmi poţi planta,
Eşti Dragoste si Nemurire-n suflete-adormite
De satan…
Tu mângâi in dureri si-n orice clipa
Langa om eşti ceas de ceas
Si zi de zi ,
Si an de an…

Furtuna de-ar veni când sunt pe marea vieţii,
Si valuri de păcat de-ar vrea
Sa mă cuprindă,
Eu nu mă tem, Iisuse,
Eşti punctul meu de sprijin,
Si mana-Ti cu iubire eu ştiu
Ca-o sa mă prindă…

Iţi mulţumesc, o, Tata !
Tu eşti a mea Salvare !
Iţi mulţumesc, o , Doamne, pentru
Iubirea Ta…
Te rog sa-Ti aminteşti când vei veni
Pe noru-Ti
De mine, păcătosul…
Mărire ! Osana !

Doare

Inima mea este acoperita de sloiuri de gheata
De când tu ai plecat…
In ea sunt numai nori si
Nu mai este viata
Ci numai umbra unui trist si lung
Oftat…
De când tu ai plecat si soarele si-ascunde-a
Sa lumina,
Si plânge Cerul prin ploi dese,
Răcoroase si pustii…
S-a ofilit si acel ultim trandafir din
Mica mea gradina,
Si stelele se-ascund văzând, iubitule, ca tu
Azi nu mai vii…
Doar eu, cu mâini întinse
Aşteptând sa te imbratiseze,
Mai stau pe scăunelul amintirilor
Lăsate-n urma ta…
Doar eu si gândul care-aşteaptă ca sa te viseze,
Mai stăm sa făurim ceea ce
Pentru-o clipa scurta am putut avea…
Mi-e trupul pus in ghipsul tare al iubirii
Care e departe…
Mi-s ochii trişti, cu lacrimi care curg fierbinţi pe-obrazul
ars de soare…
Te chem pe tine prin şoptiri de vânt,
Prin a iubirii carte,
Te chem sa vii, sa mă priveşti, sa vezi ca
Locul care l-ai lăsat in inimioara
Doare…

Nerostire

Si mă pierd in cuvinte nerostite,
Mă imbratisez cu gândul ca in curând
Voi fi acolo,
In lumea lacrimilor adormite…
Si voi cânta un cântec plin de dor si bucurie,
Un cântec doar cu versuri dulci,
Un cântec dedicat
Iisuse, Ţie !
Mă reculeg din marea amintirilor
Închise in cavouri
Reci …
Si mă ascund sa nu mă vadă
Ochii trişti, ochii iubirii seci…
Te chem pe tine,
Drag prieten, sa vii aici, chiar langa mine
Sa nu fiu singura-ntr-aceste
Stânci de vise amărui,
Sa pot sa înţeleg ce este rău si
Ce e bine…
Si iar mă pierd in aceleaşi
Cuvinte nerostite,
Si mă chem pentru a putea
Sa fac cunoştinţa cu mine…
Îmi adun ideile din inimi
Împietrite
Si uit ca după-o noapte grea
O noua dimineaţa
Vine !

Apus de dor…

Inca un apus…un apus care vorbeşte prin tăcere…
Un apus la care
Nu m-am gândit niciodată ca îmi va oferi
Durere…
Inca un apus…
Un apus de mine însămi,
Un apus pe care nu îl vad
Ci îl simt…
Mă duce cu gândul la valurile de sentimente
Si mă-ntreb :
« Spun ele adevărul
Sau mă mint ? »
Apus…inca un apus de tine asupra mea,
Mă acoperă umbra cerului,
Mă cheamă dar ezit sa te privesc
Si sa accept iubirea ta…
O raza, doar o raza se mai vede
După vârfuri verzi de brazi,
Încet se lasă noaptea-n sufletul străin
De mine
Si acea raza-ncerc sa-o prind
In mana mea spre a amâna apusul
Pentru ca-mi este greu sa ştiu ca îmi va fi
Atât de dor
De tine…

Strainule prieten

Străine, om pribeag, rătăcitor,
Ridica-te din groapa-n care ai căzut,
Nu este cazul sa te plângi de crucea ta,
Nu este cazul
Mila ca sa-ti fie de tristeţea ta,
Ridica-te căci ai suflare,
Si nu mai eşti un simplu lut…
Străinule, eşti tu, un unic om, un unic
Suflet pe pamant.
Eşti conştient ca dragostea lui Dumnezeu
Te insoteste ?
Eşti conştient ca sus, in ceruri Cineva
Te-aşteaptă, si te striga, si-ti zâmbeşte ?
Ridica-te si simte respiraţia adusa-ncet
De vânt …
Străinule prieten, încetează chiar acum
Sa plângi !
Nu ai motiv, nu este cazul sa găseşti o răzbunare !
Sunt mulţi in stări mai rele,
Insa tu eşti scumpa binecuvântare !
Nu trebuie sa fii la fel ca ceilalţi :
Ura-n inima sa strângi!
Hai, te ridica-acum , in ochii tai nu este
Loc de lacrimi,
In inima nu este loc pentru tristeţe !
Poate ca ai uitat sa faci un pas spre bucurie
Insa întotdeauna va fi cineva care sa te
Invete…

Tie, Doamne

Tie, Doamne,
Tie Iti dau inima mea,
Te rog sa vii aici sa locuiesti.
Fa Tu curat si varuieste-o cu iubirea Ta,
Iisuse, Tie, azi Iti dau aceasta inima a mea…

Tie, Tata,
Tie Iti dau viata mea,
Condu-ma Tu pe calea care Iti doresti,
Si pune al Tau plan in aplicare
Ca pasii mei sa Te urmeze pe aceasta cale…
Da, Doamne ,viata mea in palma-Ti
S-o primesti…

Te rog sa iei in stapanire, Tata,
Fiinta mea cu rau si bine, toata !
Sa mergem impreuna pe aceasta cale
Tot mereu,
Sa fim Iisuse una,
Cum Tu esti cu Tatal Tau !

Children

“Si tineretea o pstrezi nu maturizandu-te si privind viata ca un pesimist ci lasand liber sufletul copilaresc pe care il ingradesti in tine, traind momentele triste ironizandu-le si mergand inainte fara sacii de griji gandindu-te ca Tata are grija sa-ti fie bine maine.”

« Cati ani zici ca ai ?! », vine o intrebare din partea unei noi cunostinte.
« Ah, da, stiu, sunt copilaroasa dar nu vreau sa ma schimb. Se spune ca o femeie care are sufletul de copil si instinct matern este cea mai buna sotie…si eu vreau sa fiu o sotie buna », raspund eu amuzata.
- Nu, nu dar, fizic vorbind, nu pari sa ai 20.
- Sa nu mai spui numarul acesta. Il detest. Nu am 20 de fapt ci 19…inca…si raman la varsta asta chiar si dupa 20 

Ce ma mentine asa ? Cum de traiesc zambind ? Am exersat mult pana a putea zambi. Am pierdut si am regasit persoane, am tinut in brate ce nu voi putea avea niciodata. Si totodata vreau sa va vorbesc despre copiii mei de suflet. Imi place sa ii iubesc, ii ador. Copiii ma fac sa zambesc prin inocenta lor. In special vreau sa va spun despre mica fetita, Florentina, care a aparut in viata mea cam de jumatate de an. Cu ochii ei negri si cu parul saten ma strange dupa gat si nu ma lasa nici un moment sa ma intristez.Face parte dintr-o familie modesta, mama ei fiind recasatorita recent.  Are doar sapte anisori dar inteligenta sa nu poate sa nu fie remarcata.
De curand a venit din vacanta de la Bucuresti. Chiar ieri a sosit la mine si intrand pe poarta i-am auzit glasusorul « Andra, mi-este fost dor de tine ! Unde esti ? »
Dor de mine…nu ma gandeam ca mai exista dor de mine si in altcineva ci doar in…in mine…
Ne-am asezat la « taclale »…la un moment dat, luand vorba despre viitor am afirmat : « Cand ma voi casatori, voi infia 2 copii…2 fete »
« Serios ? », a zis ea si cu asta am incheiat subiectul.
Dupa cateva ore, fara veste, Flori imi zice :
-Andra, mai stii ca…ai zis ca vei infia 2 copii peste cativa ani.
-Da.
-Si ai zis ca vrei 2 fete.
-Da, am zis asa.
-Stiiiiii, te rog, nu vrei sa ma infiezi pe mine ? Te roooggg !
Am ramas uimita. Incepusem sa lacrimez dar probabil din cauza cepei pe care o tineam in mana. Am tacut si…
-Flori dar…dar tu ai mama.
-Da dar vreau sa fii tu mama mea. Nu o mai vreau pe ea.
-Nu se poate sa spui asta, stii, sunt copii necajiti si…tu vei fi mare pana voi termina facultatea…
-Stiu dar te rooooooogggg, insista ea prinzandu-ma de mana sarutandu-mi-o.
-Ahhh, mai vorbim peste ceva timp. Nu-ti spun nici da, nici nu, i-am raspuns incurcata gandindu-ma ca in viitor ideile ei se vor schimba.

Intr-o alta discutie , pe la inceputul apropierii noastre :
-Tu esti maritata ? Ai copii ?
-Nu, nu sunt maritata si nu am copii.
-Dar tu esti prietena cu Lucian ?
-Da, suntem prieteni buni.
-Ai iubit ?
-Nu, momentan nu am. Dar tu ce crezi ca inseamna iubirea ?
-Iubirea inseamna sa te tii cu cineva de mana si sa te plimbi

-Nu te mai las sa pleci la Bucuresti, ii zic eu indignata.
-De ce ?
-Mi-ai cam lipsit…
-Pai nu mai plec dar imi promiti ca nici tu nu mai pleci niciodata nicaieri ?
-Nu pot. Peste un an voi pleca la facultate.
-Si e departe ? Unde ?
-La Cluj.
-Nu-i nimic. Eu merg cu tine.

Nu ma vad mama, nu pot inca si nici la 30 de ani nu ma pot imagina. Cat de firesc va decurge totul nu stiu insa momentul de fata il traiesc in toata splendoarea sa . Imi plac copii dar doar sa ii privesc(a altora fiind). Toate vin la timpul lor insa tare greu trebuie sa fie pentru tinerele mame care nasc la 16, 17, 18 anisori. Nu pot sa uit un motto de la Colegiu : “Cand copiii nasc copii, copilaria moare de doua ori.”

Da-mi mana ta

Da-mi mana ta sa ne plimbam pe marea vietii,
Da-mi mana ta, copil cautator de pe pamant…
Cararea este lunga si in zorii diminetii
As vrea sa intonam zambind al Vesniciei cant…

Da-mi mana ta, sa mergem orisicand alaturi,
Sa ne urcam in barca Salvatorului Iisus,
Sa spunem orisicui ce-l intalnim pe cale
Ca eu si tu avem stindardul sus, departe pus…

Sa alungam invidia ce sta ca zid de despartire,
Sa alungam mandria dintre noi, frati si surori !
E-atat de-aproape-a Domnului a doua revenire
Iar noi in loc de dragoste transmitem doar fiori !

Hai, nu mai sta ! Intinde-mi a ta mana
Sa alergam ! Sa alergam mereu spre cer !
Hai frate ! Sora ! Nu mai ezita caci impreuna
Vom fi acolo daca ne iubim la fel…

Caci cum voi merge eu la Domnul meu, Hristos,
Cand tu eziti ca si acum sa Il urmezi in toate ?
Da-mi mana ta ca sa ne ridicam de jos,
Sa fim o calauza, far in port cand este
Noapte.

Verde dar nu totul

« Verde…e verde pomul din gradina bunicului dar ce folos ? Oricum el nu-l mai vede. »

In mijlocul gradinii bunicului meu am ramas pentru cateva momente . M-a cuprins un dor de ceea ce a trecut dar deja simteam un dor si de ceea ce va fi sa vina. Cu picioarele tarainde, incovoiat de atata vreme, el, bunicul, sta si priveste in gol. Spun in gol de-a dreptul. A fost un om mare in viata sa, a tinut la principiile sale si nu a a cceptat vreodata ajutor de la cineva. Mi-l amintesc vag, parca pierdut prin coltul inimii mele, venind cu pasi siguri acasa, cu povara pe umeri dar zambind ca si cum nu ar simti nimic rau. Zambetul…ahhh, pentru mine e dragostea vietii mele, pentru el…lucru greu ceri  . Om serios mai tot timpul, inalt, voinic, ce mai, om bine facut…
Acum insa…acum de fiecare data imi sterg lacrimile pentru ca el sa nu le vada desi nu cred ca le mai stie insemnatatea.
Ti s-a intamplat vreodata sa-ti fie dor de cineva desi il ai in fata ta ?
Asa plec eu de la bunic. Plec cu un gol acolo, in inima.
Zavorat, il vad acum trecut. Ce este omul ? Ce ajunge omul ? Ce trebuie sa faca acesta pentru a-si putea pastra stima de sine pana la sfarsit ?

M-am asezat langa el, i-am prins mainile umflate in ale mele si printre sughituri l-am intrebat : « Tataie, ma mai stii ? Iti aduc mancare in fiecare zi dar…tataie, stii cine sunt ? »
A ramas pe ganduri cateva clipe parca uitandu-se undeva dupa mine, cu mana streasina la ochi…
« Esti…esti o fata… »
Atunci lacrimile mele au curs in plinatatea lor…sunt…sunt doar o fata…
Si cat adevar a rostit prin aceste cuvinte…nimic mai mult nu sunt decat o simpla fata.

Verde…si daca totul este verde de ce nu am fi si noi mereu ? De ce nu ar inflori sufletul nostru in fiecare zi ?
Imi place ciclul acesta de anotimpuri. Mi-as dori sa nu mai vina iarna dar uneori e nevoie de ea. E nevoie sa vina iarna pentru ca primavara sa renasca noi vietati. E nevoie sa cada frunzele in vietile unora in timp ce in jurul lor este…verde…
Si totusi…ce sunt eu ? Ce este omul ?

Eu cu mine

Ma zugravesc in cuvinte nerostite,
Ma caut in timp ce
Ma ascund de mine,
Ma privesc prin ochelarii care nu ma vad
Si ma arunc in bratele iubirii
Adormite…

Ma ascult fara a-ntelege ce vorbesc,
Ma laud cu nimicul care
Ma-nconjoara,
Si trec pe podul de deasupra vietii
Sa caut ce nu voi avea
Si ce-mi doresc…

Ma fotografiez cu prima raza-a soarelui
De dimineata,
Alb-negru, si ma pun in rama amintirii,
Ma sterg la ochi cu mana micului copil
Din mine
Si ma intep cand caut trandafirii…

Ma plimb pe strada care nu exista,
Ma joc cu cei pe care inca nu-i cunosc,
E-atata pace-n aer, pace care
Nu se simte,
Si maini intinse cu pumni stransi
Care cersind rezista…

Ma reculeg de unde nu am fost nicicand
Si mai miros odata-al meu parfum
De viata ninsa,
Ma urc pe stanca din subsolul gandului trimis acasa
Si – astept imbratisarea gratuita,
Chiar aici…la rand…

Renastere

Doamne,
Priveste mainile acestea de lut
Si prinde-le in mana Ta ;
Atat de mult NIMIC in ele-au prins
Si-atat de multe rele au facut,
Te rog,
Mai da-le Tu putere si dorinta de-a Te ajuta !

Doamne,
Priveste si la ochii plini de frica de trecut
Si sterge lacrima fierbinte de pe-obraz,
Atata murdarie-n lume
Au vazut
Si s-au ascuns de ochii singuri mai mereu…
Te rog, Isuse,
Spune STOP altui necaz !

Ah, uite, Tata !
Uita-Te la gura deteriorata
De exprimarea sinelui si a opiniilor sale ;
Opreste rautatea care vine din ‘nauntru
Si, Doamne, gura fa-o ca sa poata
Sa spuna adevarul
Si de marea jertfa a iubirii Tale…

Si, Doamne,
Te mai rog ceva :
Arunca o privire
La ce-am mai rau iar Tu consideri ca e bun,
Mi-e prea rusine de ce am expus acolo
Dar pregateste-o Tu pentru a doua
Ta venire.
Alunga ura, egoismul, eul, chiar acum !
Si o transforma Tu din piatra
Intr-o floare alba
Sa raspandeasca, fara nici un interes, parfum.
Te rog s-o iei,
Ti-o daruiesc, este a Ta
Sa pui acolo CERUL DE IUBIRE…
Acolo, Doamne, chiar in inimioara mea …

Scrisoare de dor

Draga mea Andreea,

Iti scriu din nou pentru a-ti spune ca mi-i dor de tine. Imi e dor de fetita aia mica ce spunea la gradinita poezia « Pisicuta, pis, pis, pis ». Imi e dor de carnetelele pe care scriai certificate de nastere destinate tie dar cu nume diferite ca ale actritelor preferate din telenovele. Si as vrea sa mai revad cu tine apusul soarelui din livada care acum nu mai exista. Mi-e dor de un drum cu rolele, tie nu ?

Andreea, ai momente dificile in fata ta si va trebui sa inveti multe.

Nu te increde in oameni, nu spera sa lupti mai mult pentru a-i schimba.

Unii pur si simplu nu merita grija ta, lacrimile tale si pacea pe care le-ai dorit-o intotdeauna nu se potriveste planurilor pe care ei le au cu viata lor.

De ce nu-ti amintesti cat de drag iti e Alex cand iti spune « Mai ingerule, invoieste-ne ! » sau cat de mult iti place zambetul lui Emi ? De ce nu-ti amintesti de imbratisarea Anei sau de istorisirile lui Mihai ?

Imprumuta de la Ionela creioanele si rupe-le ca mai apoi sa iti amintesti ca nu-ti apartineau.

De ce nu-ti amintesti cat de frumos vorbeste Simona la telefon cu Bitzi sau de idiotul Ancai ? Nu ai putea pentru un moment sa razi gandindu-te la « tic-tac-urile » Larei ? Nu-ti amintesti ce frumosi sunt ochelarii Floricai sau sandalele lui Vlad(care are o prietena satena cu ochi albastri pe care o cheama ca pe tine :p ) ? De ce nu-ti aminesti de sfaturile lui Ady si de sinceritatea cu care iti vorbeste ?  De ce nu apreciezi oamenii din jur si nu-ti este dor de cine trebuie ?

Acum ar trebui sa o suni pe Dana sa ii spui ca vei merge pana la ea curand.

Ar trebui sa o ajuti pe Ana sa faca mancare sau sa o pui pe Mihaela sa iti aduca scara de la vecini pentru a escalada blocul pana in balcon deoarece nu ai cheile la tine. De ce nu il suni pe Viki[care-i tare nehotarat in privita fetelor (daca toate-s frumoase, ce sa faci ?) :p] sa ii spui ca iti place cum conduce si ca te bucuri cand te ajuta cu cate o replica in fata celor care au prejudecati despre tine? Sau de ce nu o suni pe Dany sa ii zici ca iti place cum canta si ca ii primesti mustrarea in legatura cu pianul ?

Imi e atat de dor de tine incat imi vine sa vin, sa iti sterg lacrimile si sa te iau in brate. Dar, pentru ca nu poti sa te iei pe tine in brate, va trebui sa rezisti pana cand cineva se va gandi ca meriti o imbratisare…gratuita. Pana atunci, invata sistemul nervos la biologie ca te omoara Geta  imediat dupa vacanta…

Imi e dor si sa stii, si pentru mine doare.

Cu drag,

Anda

P.S. Iata cate ceva din ceea ce am lucrat in ultimul timp, seara sau in timpul ploii…nu pentru ca ma plictiseam ci pentru ca imi place sa las ceva in urma…

Dialog

I.

Nepoţelul meu, Robert in vârsta de 5 anişori, venit de la Tulcea, si eu. La un pahar de vorba in timp ce mamaie ne făcea gogoşele :
Eu : Robby, tu mai mergi la grădiniţa ?
El : Da !
-Si ştii o poezie sa-mi zici ?
-Stiu mai multe. Dal nu o tiu pe aia cu paste. Nu o tiu bine.
-Aha, dar alta ştii ?
-Da !
-Imi zici, te rog, una ?
-Da, ti-o zic pe aia cu mocovelul :
Mocovelul cu codita
A chescut in gadinita
Mama male l-a luat
Si la cioba l-a tocat :
Cioc ! Cioc ! Cioc !
Cioba e pe foc
Pentu-a mea fetita
Sa meaga la gadinita.

-Bravo ! Foarte frumos ai spus-o. Ia zi-mi, ai prieteni mulţi la grădiniţa ?
-Da, am muti. Da am si la Tulcea.
-Dar grădiniţa nu e in Tulcea ?
-Ba da da am vut sa spun ca am si alţii inafala de cei de la gadinita.
-Am inteles. Si prietene ai ?
-Da! Multe.
-Cat de multe? 5-6?
-Nu…(după o clipa in care le numara pe degetele) 10 !
-10 ? Dar o prietene foarte buna ai ? La care sat ii mai mult?
-Da, spuse el si puse capul in jos parca puţin intimidat.
-Siii, care e numele ei ?
-Gabi, îmi spune zâmbind larg si aruncându-si ochii negri spre mine.
-Gabi ? Are un nume frumos. Ce iţi place la Gabi ?
- Mmmmm…jucăriile.

II.

El : Am fost la male, si m-am dus unde e apa adânca.
Eu : Nu ti-a fost frica ?
- Nu, eiau mai muti copii acolo. Si am găsit o scoica uite-aşa de maie.
-Si ce-ai făcut cu ea ?
Am luat-o acasă. Si am făcut un matisor. Am sa i-l dau lui mama laaaa…am sa i-l dau pimavaia.
-Si cum l-ai făcut?
- L-am făcut aşa cum îl face doamna la gadinita : cu zâmbet.
- Cu zâmbet ? Cum aşa ?
-Asa (si îmi zâmbi tare frumos arătând modul in care făcuse zâmbetul scoicii)
- I-am făcut si lu Simona un matisor pentu ca am multe scoici acasă.
-Simona ? Cati ani are ?
-10
-Dar Gaby nu mai e prietena ta ?
- Ba da dar cu Simona megem la maie, la balta, la paduie. E pietena, aşa, inte familii.

Scrisoare catre Neimplinire

Salut. Imi esti tare familiara asa ca imi permit sa te abordez in modul acesta. Nu ti-am scris de ceva timp pentru ca tu m-ai insotit mai mereu in ultima perioada. Vreau sa iti multumesc pentru modul in care ai actionat in viata mea si anume : iti multumesc pentru ca mi-ai furat doi ani de scoala, asa i-am scazut si de la varsta mea initiala. Iti multumesc pentru ca mi-ai luat visul de a-mi edita o carte si totodata de a-mi pune in valoarea singurul talant pe care il detin…Iti multumesc pentru ca imi trimiti de fiecare data o persoana care sa puna un cui in fata biciletei mele cu optimism, nu de alta dar prea mult strica si pana la urma prea mult aer in roti le fac inutile, nu ? Iti multumesc pentru ca mi-ai daruit atat de multe surori incat nu am nici una langa mine. Draga mea Neimplinire, iti multumesc pentru intelegerea ta pe care mi-o acordai de fiecare data cand ma incapatanam sa am vointa. Imediat veneai si mi-o smulgeai din maini pentru ca mai apoi sa te tin pe tine pe palme…Iti multumesc pentru ca de multe ori faci sa ma inteleg atat de bine cu mama incat nu pot sa-i vorbesc o saptamana …Neimplinireo,as mai avea foarte multe multumiri sa iti astern pe aceasta coala alba dar neagra de iubirea care ti-o port, insa mi-e teama ca vei dori sa mai acumulezi cateva pentru a-ti mai trimite o scrisoare asa ca ma opresc aici dar nu inainte sa iti multumesc pentru ca mi-ai furat 6 ani din dragoste. Este cel mai frumos cadou pe care mi l-ai putut face deaceea tin sa iti trimit cele mai inghetate imbratisari.

Cu respectul spinilor,
Eu

Ratacitor

Si mă duc mai departe, dincolo de zbor,
Si alerg dincolo de cuvinte…

Mă surprind intre doua deşerturi

Cand privesc navigând peste nor…
Si plâng mult, tot mai mult, ca oceanul,
Dar trăiesc, tip sa-auda pustiul,
Mă trezesc tinand vidul in braţe
Scrutez zarea s-apară limanul…
Si tot chem si alung si culeg din ruine !
Si mă lupt, cad zdrobit, mă ridic mai viteaz !
Tot alerg mai departe, departe de lume,
Si mă pierd, rătăcind trist in tine .

Ochi pentru ochi…

Pe strada aglomerata, un grup de oameni asteapta obositi tramvaiul. Soarele emana o caldura atat de puternica incat fetele lor stralucesc din cauza siroaielor de transpiratie. Tramvaiul este oprit cu cativa metri inainte de statie si isi asteapta pasagerii. Inghesuiti ca intr un pachet se lovesc cu coatele pentru a face loc fiecare pentru el. In dreapta mea un om cu deficit la o mana in care abia tinea o plasa si cu mana stanga lipsa priveste pe geam linistit. La un moment dat, un batranel la fel de necajit datorita varstei sale, se uita la cel presupus ca fiind tzigan si il impinge cu mana, lovindu-l usor pe spate si spunandu-i : « Eh, in ziua de azi nu mai exista respect ci nesimtire. Cei tineri stau pe scaune, cei batrani in picioare. Ar trebui sa ma lasi pe mine sa stau aici ! » Atat i-a trebuit omului nostru de pe scaun.
« Cum ? Numai tu esti necajit, nene ? Nu ma vezi ? Uite, nu am maini, dar nu cer mila de la nimeni. Ce ? Altuia ia-r fi mila de mine ? Sau, mai nou, m-ar respecta ? Se zice ca-s tigan…si ce ? Nu-s om ? Numai pe mine m-ai vazut ca sunt aici pe scaun ? » replica spre batranelul care pleca mai in fata.
« Ia uite, » se intoarse spre femeia din spatele lui care era o batranica de la tara cu o plasa cu oua in mana, « vezi matale ? Ca-s tigan…daca voi va purtati asa cu noi si noi stim sa ne purtam…lasa, ochi pentru ochi…si eu sunt om necajit, ma asteapta acasa 3 copii si ma intreaba ce le-am adus. Si eu ce le-am adus ? Nimic pentru ca abia iau si eu un ban… »
Batranica tacu si la un moment dat scoate 3 oua din plasa ei si i le intinde razvratitului. Acesta incepe sa multumeasca spunand vrute si nevrute iar la un moment dat batranica zice : « Ochi pentru ochi…si lumea va deveni oarba » (citat de Mahatma Gandhi )

Acelasi nou

« Si ce ar însemna ca eu sa nu mai fiu eu? Si ce ar înseamna ca lucrurile de mâine sa se fi întâmplat ieri sau ca nimicul sa însemne tot ? »

Am dat mana de dimineaţa cu mărul meu si mi-a înverzit sufletul pentru a putea fi mereu tanara. Si toate-s la fel dar intr-un alt mod. Aceeaşi e sora mea Vika dar si Nicol, desigur ca mai e si Lili dar si Nela aceeaşi. Mereu va ramane aceeaşi singura diferenta si anume fratele meu, Flori. Dar aceiaşi sunt toţi intr-un alt mod.
Aşa ca tu, Anda, eşti floarea roşie din buchetul de gladiole albe. Tu, fata aceea simpla de la tara care a reuşit sa facă unora impresie buna, altora nu chiar si multora deloc. Tu, care, de fapt, nu te-ai făcut cunoscuta nimănui ci ai lăsat urme in sufletele celor cu care ai venit in contact. Tu, fata care suspina când vede un buchet de trandafiri deoarece ii consideri prima ta iubire ; cu ei te-ai întâlnit prima data in spital, in incubatorul acela cald dar atât de rece. Tu, care ai cartile pline de flori presate si care faci nenumărate tablouri atunci când te plictiseşti, când ploua afara sau in inima ta pt. a le ascunde mai apoi de frica de a nu rade cineva de ele. Ştii ? Iţi aminteşti deviza ta de la începutul clasei a 9-a ? « Orice e posibil » insa când nu-ti convenea situaţia adăugai imediat « dar asta nu-i orice » . Mai ştii cum e sa zâmbeşti cu adevărat in serile acelea de sambata când lucrurile merg cum ar trebui, când nimeni nu te priveşte pt. a gândi rautati despre tine, când prinderea de mana cu o anumita persoana nu te deranjează cu nimic, când nu-ti ascunzi privirea pt. a nu arata ruşinea pt. unele fapte deja făcute si considerate greşeli , când prezenta unor persoane chiar te incanta fara a te pune in situaţii penibile…toate raman scrise pe coala alba a inimii tale…
Da, cum sa uiţi când nu mai retrăieşti unele momente ?
Mi s-a născut sufletul dimineaţa, m-am ridicat privindu-mi trandafirii agatati de perdeaua camerei, trandafiri care se usucă pe zi ce trece. Am scos capul pe fereastra…soarele nu mă mai priveşte…jos, langa patul meu, orga suspina pentru ca uit mereu cântecul inimii mele. In casa doar ecoul rasuna printre florile pe-ale căror frunze se preling lacrimi nehotărâtoare. Si inca un pas afara, si inca o zi pierduta din viata mea. Inca o treapta spre clasa a 12-a si inca un minut spre 20…

Sete !

Da-mi sa beau căci mi-e atât de sete!
Adu-mi acum, repede cana de foc
Si da-mi sa beau apa din ea.
Îmi arde inima iar ochii,
Ochii îmi vad numai pete.
Mi-e sete!
Da-mi privire sa beau, da-mi durere!
Da-mi amar si dulceaţa in pahar de cristal !
Da-mi sa beau in amurg mangaiere
Si surâs de copil inocent…
Si cantare sa beau, si ninsoare de mai!
Moaie-n sărutul tău prosopul visului si şterge-mi buzele,
Si-apoi pleacă!Ah, ba nu! Mai stai!
Da-mi sa beau vântul care scutura frunzele,
Poate-adorm pe-acel pat de nemurire…
Du-te la streaşina colibei din suflet…
Strânge in pumni strop cu strop din ceea ce cade acolo
Si adu-mi sa beau
Căci mi-e sete…mi-e tare sete de iubire !

Franturi de neomenie

Doi tineri urca in tramvai cu un catel in braţe.
Controlorul : “Copii, nu aveţi ce căuta cu animale in tramvai !”
Unul din cei in cauza i-a răspuns răstit : “Da’ ce dmn’le, e un câine, nu face nimic si îl ţin in braţe. »
« Eu am zis ceva ! Ori coboraţi, ori ramaneti in tramvai dar fara câine ! » spuse cel cu iniţiativa.
« Ia lasă-ne bre, nu e treaba ta cu ce sunt in tramvai. Doar iţi plătesc ! »
« Mai sunteţi si nesimţiţi pe deasupra ! » striga controlorul.
« Hai mă sa coboram ca asta e cu capul… » rosti unul din cei doi ridicându-se bolborosind.

…

O fata in fata unui chioşc dorind sa-si cumpere chipsuri.
Are loc următorul dialog intre ea si vânzător :
« Buna ziua… », spuse ea rătăcind cu privirea peste produsele expuse.
« Buna ziua », i s-a răspuns.
“Aveţi…aaaaaaaa…aveeeeeettttttttiii chipsuri?”
“Da.”
“Cu sare?”
“Nu, domnişoara, doar aşa cum sunt expuse acolo, cu paprika.”
« Aaa, daţi-mi aşa. »
« Cat ? »
« Cat ce ? »
« Cat sa va dau ? Ce cantitate ? »
« Aaa, o punga. »
Desfăcu vânzătorul pachetul si scoase o punga. I-o întinse fetei si aceasta intreba :
« Cat costa ? »
«1 leu, domnişoara. »
“Ceee ? OOHHHOOO ! Eu ieri am luat cu preţul in jumătate! Nu mai vreau. La revedere!”

Apus de mine

Am alergat in nebunia satului…am fost anormala si de aceasta data pentru cei mai “normali” oameni de pe pamant.
Ajunsa la margine de sat paşii mei s-au rărit…au obosit.
Am privit cerul expirând nor si inspirând miros de verde. Dintr-o data mi s-au îndoit genunchii iar călcâiele se muiaseră…privirea pleca pe un drum, spre orizont si se lipi de soare…un apus minunat…soarele isi lua la revedere de la mine.M am aşezat pe marginea santului adânc neluându-mi privirea de la neegalabilul fenomen. Am întins mana spre cer si soarele mi-a zambit.A întins mana si m-a invitat la dans pe scena uitării. Am privit lung si i-am zis : « Eu…eu nu ştiu sa dansez… »
Mi-a răspuns blând : « Dansul acesta îl practici de când eşti mica…este dansul zâmbetului cu paşi mărunţi pe scena durerii, dansul lacrimii de fericire care se zbate intre si da si nu… »
M-am ridicat si am pasit sfioasa…
Am făcut un pas, si inca unul…lacrimile curgeau pe obrajii roşii ca doi stropi de ploaie pe fereastra inimii…inima îmi bătea din ce in ce mai tare si timpul…parca timpul se opri. Nu mai ştiam de griji si nu-mi mai pasa de mine…ştiam doar…doar sa zâmbesc…cerul era al meu…paseam pe norii plumburii si alergam pe albastrul florilor de iulie…mă culegeam eu in mine, mă alungam după care mă strigam înapoi…
Si…si dintr-o data se aude un zgomot…ceva atât de ciudat, ceva care reuşi sa îmi atragă privirea. Un simplu camion trecu pe langa mine inaltand in urma sa capite de praf…doar de atât a fost nevoie pentru a pleca de pe scena…doar de…de un oarecare zgomot, de o clipa in care privirea mi se îndreptase spre altceva si am revenit. « Cat de uşor poţi pierde ceva, dintr-o simpla neatenţie ! », mi-am zis.
Soarele se juca cu ultimele raze pe oglinda cerului. L-am privit trista ca a fost doar in imaginaţia mea dar parca mi-a răspuns cu un făcut din ochi . A ridicat mana dreapta si s-a aplecat in semn de respect, uitand sa revina… m-am ridicat si am privit înainte…un lung drum mă aştepta…acelaşi drum spre acelaşi loc din aceeaşi lume pentru a apune in acelasi „mine”…

Prăjitura de 13 iunie

« Stii ?! De ziua mea te voi invita la o prăjitura, la un suc si aşa mi-o voi sărbători », au răsunat cuvintele tăcute pe chenarul alb al messengerului…
Si a venit acel 13…un 13 mai norocos ca niciodată…atât de norocos incat mi-a oferit o prajitura cu gust de pelin si un suc format din picăturile care se prelingeau pe propria-mi inima…pana la urma tot eu mi-am oferit sucul…
Amarul acela din prajitura devine atât de dulce pana la urma…timpul reuşeşte sa transforme gheata in apa, si tot timpul transforma cercul acela de pe cer numit soare intr-un alt cerc numit luna…prajitura amara servita pe genunchii rezemaţi de coltul patului meu a avut un plus de ambiţie…doar in taina gândului am reusit sa îndulcesc frişca , am reuşit sa pun ceva căpşuni si puţin sirop de caise. Apoi am cumpărat o lămâie albastra pe care mi-am aşezat-o in fata ochilor pentru a-mi sorbi gingasia din ei. Am stors zeama in paharul sufletului si am adăugat dulceaţa « a la Andreea »…a ieşit o limonada, si ce limonada ! Astfel, mi-am aşezat o masa pe genunchii strânşi ai inimii, i-am presărat câteva petale de trandafiri luaţi din gradina amintirilor si am aşezat câteva lumânări aprinse cu sclipirea ochilor…am servit acolo prajitura si limonada de 13 Iunie cantand frumosul „La multi ani!” de pe partitura fara note si fara cuvinte a atmosferei negre si tinand in pumn un fluture, acelasi fluture pe care il vindecasem de atatea ori dar care, de data aceasta, avea ambele aripi rupte.

Dorinta

Vreau sa respir, Iisuse, cerul Tau,
Si vreau in nevazutul Tau sa ma acoperi…
Trimite-ma
Alunga-ma din locurile reci,
Vreau azi sa uit ce-nseamna sa faci rau…

Trimite-mi, Doamne, ploaia dulce a iubirii Tale,
S-o vad, s-o simt, s-o sorb intr-o clipita,
Si spune-mi,
Si invata-ma cum sa o ‘mpart cu altii,
Caci nu iubesc de-ajuns cand merg pe-aceasta cale…

Alinta-ma, Iisuse, trimitand o adiere
A vantului rebel prin parul meu…
Si-ajuta-ma,
Ajuta-ma ca sa alin si eu pe altii,
Caci am uitat, deaceea da-mi , te rog, putere…

Si te mai rog, Iisuse, te mai rog odata
Sa imi plantezi in suflet Vesnicia…
Sa merg,
S-alerg spre-acolo, Tata-n orice clipa,
Sa am privirea dar si inima spre Tine indreptata…

Rasaritul apusului

Se-agata răsăritul de cârligul timpului
Oprindu-l pe moment ;
Si rătăcindu-se intr-un desert de dor
Mai caută-un străin,
Un calator,
Adus poate de-al nemuririi scurt curent…

Isi pune mana streaşina la ochi
Privind departe,
« Poate ca nu-i chiar tot pierdut acum,
Poate ca va veni
De pe-un alt drum,
Acel drumeţ care alunga întunericul din noapte… »

Dar in zadar, da drumul timpului
Care  intr-o clipita, iată ca s-a dus…
Si răsăritul cade-n mâini lăsându-si ochii-n jos :
« Nu-ntotdeauna aşteptarea este un folos !

Deci vino, vino tu, e timpul tau, frumos apus!”

Pentru cei ce vin…pentru cei ce pleaca

A trecut timpul ca nisipul in clepsidra Veşniciei
Si a venit momentul sa ne lăsaţi si sa plecaţi de-aici…
Ne-aţi invatat pe unii sa distingem florile de buruienele câmpiei,
Pe alţii i-aţi condus pe urmele lăsate de bunici…

Ati fost un sprijin pentru mulţi aflaţi in strâmtorare,
Un slujitor al Domnului trimis aici , la Dorobanţi…
Acum plecarea voastră parca uşor doare
Prin adierea vântului care se zbuciuma in lanţ…

In urma când priviţi se vede rodul muncii,
Se vede azi, se va vedea si mâine cate-un pic…
Uitati-va-n Biserica ! Ce mari va sunt azi pruncii !
Cei 7 ani va spun ca nu au fost nimic…

Probleme-au fost si ştim ca inca nu s-au terminat
Dar am ţinut la dumneavoastră in tăcerea ce vorbea !
Cu dragoste o alta adunare vi s-a înmânat
s-o pastoriti, sa fiţi puternic când cărarea va fi grea !

Printre regrete, pe-ale noastre buze se aşterne-un zâmbet
căci îl primim cu braţele deschise pe cel nou venit.
Iubirea i-o impartasim căci in al nostru umblet
Vom căuta sa Îl vedem pe Domnul revenind…

Speram ca împreuna deveni-vom tot mai buni, puternici,
Si mai speram ca spinii noştri nu vor înţepa prea tare,
De dragostea lui Dumnezeu noi suntem dornici
Si pentru ea noi trebuie ca sa luptam … încet dispare…

Deci pastore Costel si sora Daniela, noi va mulţumim,
Si Beatrice, tu eşti de-a noastră căci crescut-am împreuna,
Veţi mai veni aici deci astăzi va dorim
Călăuzire Sfânta ‘n orice clipa cu Isus de mana…

Si pastore Dorin, sora Mioara, va uram un bun venit
Si, bineînţeles, pe Levi îl primim si multa binecuvântare-i zicem…
Un pas am mai făcut, spre Domnul înca-o treapta am pasat,
Prin greu dar si prin bine împreuna-om trece…

Isus ramana-n ale noastre vieţi in continuare
Sa ne calauzeasca pana-n vârful triumfal ;
Si când cărarea prea abrupta ni se pare
Sa ne-ntărească pentru-a ne vedea la Marea de Cristal…

Daca voi muri

Daca voi muri, da, daca voi muri, luati-mi trupul si asezati-mi-l intr-un loc nu singuratic. Intr-un loc de unde pot auzi glasuri de copii, de unde pot asculta oamenii vii si de unde pot simti imbratisari calde pentru a trai murind ceea ce mi-a lipsit cand am murit traind…
Daca voi muri sa nu-mi asterneti flori peste mormant.Poate doar un trandafir sa-l puneti langa mine.Lasa-ti-l asa, simplu, pentru a ma plange spinii care mi-au rasarit in drum.
Daca voi muri, sa-mi asezati langa sicriu o partitura de pian. Poate voi invata sa cant acolo, in singuratatea cimitirului adormit. Si daca voi muri sa nu ma plangeti dar deloc ci sa zambiti asa cum eu nu am stiut s-o fac. Sa va iubiti asa cum n-am avut ocazia. Sa va imbratisati pentru-a simti ce n-am putut simti…
Daca voi muri imbracati-ma in alb si albastru pentru a defini cerul inimii mele…
Daca voi muri…daca voi muri inmormantati-ma in inima voastra, acolo, printre stele…

Cuvant

Apa. Strop. Dor. Cantec. Vis. Iluzii. Aluzii. Nestire. Minciuna. Traire. Zambet. Masca. Imbratisare. Strain. Familie. Tradare. Ipocrizie. Lacrimi. Duel. Suflet. Noapte. Viata. Plecare. Credinta. Ura. Nevoie. Dragoste. Moarte. Ura. Nevoie. Dragoste. Moarte. Ura. Nevoie. Dragoste. Moarte….

Dor de nedor

Draga Andreea,

Din nou s a asternut o plapuma de nori deasupra ta. Plapuma aceea in care te invelesti tu si iti versi lacrimile facand-o tot mai grea deasupra ta. Mi-e dor de nedor, stii tu, atunci cand razi cu gura pana la urechi acoperindu-ti gropitele din obraji, aproape invizibile , cand sari ici colo parca uitand de varsta pe care o ai si cand iti impletesti coditele pt a te putea trage de ele cand esti nervoasa. Mi-e dor de dorul tau de Any care ta tragea de maneca pentru ai iesi afara atunci cand erai trista, de imprevizibilul Viki, de Deea care se juca in parul tau asezandu-ti-l pe banca de parca ar fi fost la expozitie , de Luci care-ti rasturna in orice clipa vorbele si de Simi cu care depeni amintiri adeseori…da, Anda…mi-e dor sa-ti vad parul ondulat si sa te strig de prin camara cu dulceata, sa-ti pun puloverele mamei in cap si sa te laud ca ai parul mare. Mi-e dor sa ti fac papusi din haine si sa te pun sa alergi cu coarda pe cap prefacandu te ca esti « seiler moon ». Ce dor imi e sa te las sa te joci in aluatul pentru paine sau sa pui sosete pe capul pisicii facand-o « cocutza » sau punandu-i tigara in gura pentru a o invata sa fumeze numai datorita faptului ca a mirosit-o in timp ce era pe jos si te-ai gandit ca poate ii e pofta…mi-e dor de tine, Andreea…mi-e dor de tine…
Intr-o zi ne vom reintalni…

Cu drag,
a ta prietena,
Andreea

Ochii tai

Ochii tai, ocean de vise si de bucurii,
Un strop din roua care picura pe flori,
Sunt locul rasaritului si-al vietii,
Reflecta ale curcubeului culori.

Ochii tai…miros al florilor de trandafir
Si sursa raului din care curge zambet,
In ochii tai gasesc al fortelor potir
Si soarele imi dau in loc de tunet.

In ochii tai vad bunatate, vad iubire
Si-o lacrima in ei daca-a venit vreodata,
Formeaza un ocean si-mi da de stire
Ca trandafirii nu-nfloresc numai odata.

Vreme tarzie

Adie vantul scuturand stejaru-mbatranit
De-atatea voci subtiri, de glasuri de copii,
Se lasa ramul sau ingenunchind jignit
De tinere mladite, de brazi, de flori si vii.

In fata scolii plange, stropit de amintiri,
Cu scorburile-i mici din caramizi de vara,
Cu bratele intinse spre multele priviri,
Gemand lovit de vant in a tacerii seara.

Iar trupul sau, tulpina, cu ridurile-adanci,
Inelel-o strabat din an in an facand
Sa se-nroseasca pomul ca roca de pe stanci,
Ca sangele ce curge in vene de pamant.

Stejarul ingenunche, batran si intelept
In fata scolii unde copiii si-a crescut,
Asteapta ca pe creanga-i sa suie un adept
Dar totu-i vis caci vremea iubirii a trecut…

Gandiri incete

Gandiri incete populeaza azi pamantul
Si nasc alte gandiri mai lente, statatoare…
Inteligenta este ignorata zilnic
Si fiecare crede ca este mai mare…

Cultura, educatie pe langa bune maniere
Nici gand sa se cultive-n suflet de copil.
Toti urmaresc un scop si-acela este
Ca buzunarul lor sa fie tot mai plin !

In spatele oricarei mici intentii,
De-I rea sau chiar de buna s-ar parea,
Se-ascunde-un interes mai de valoare
Caci fiecare pentru el azi stie a lupta…

Sau…dac’ar sti macar sa lupte pentru sine
Si nu sa se rastoarne singur in namol !
Ar fi mai simplu ca sa-ti afli starea
Si ai avea un tel, in nici un caz un suflet gol.

Si atitudinea de astazi lasa de dorit:
Manele, boxe, fum…la asta se rezuma
Gandirile incete nascand gandiri mai lente
Facand ca toata truda sa fie doar o spuma !

Interes si atat !

Pe tabla ruginita a diminetii cadea o raza a soarelui.
Ajunsa la scoala am batut sfioasa la usa clasei convinsa ca intarziasem. Domnul profesor de engleza nu se deranja sa raspunda asa cum obisnuia deci am indraznit in urma mea avand inca trei colege. Mi-am spus”poezia”, asa cum o numeste el si s-a incruntat in timp ce colegii suradeau dandu-mi de inteles ca nu eram primele persoane care intarziasera. Dupa ce am ajuns in banca, mi-am aruncat geanta cu carti fara prea multa pasiune si m-am asezat. In acest timp usa se redeschise pentru inca cateva persoane de nenumarate ori facand ca sprancenele profului sa se uneasca asemenea a doi nori care se intalnesc pe cerul albastru.
Dupa ce a terminat de facut prezenta sau, mai bine zis, motivarea apsentelor, am inceput ora de engleza…profu’ se straduia sa culeaga ceva bun din raspunsurile balbaite pe care le dadeau elevii. La un moment dat, o fata se ridica cu glasul ragusit cerandu-si voie afara. Profu a cerut ca o colega sa o insoteasca pentru ca picaturile de sudoare se prelingeau pe fata elevei ca si cand ar fi stat in cabina de dus iar fata ei arata durere, confuzie. Dupa cateva momente soseste “insotitoare” si spune ca salvarea a luat-o pe eleva respective. Da, salvarea.
Putin zdruncinata ascultam sunetele salvarii care sosisera cu mare intarziere. Cu nepasare a fost dusa la spital unde a fost internata. Ce a urmat? Interes din partea unor elevi dar in spatele acestui interes se gaseste un alt interes in spatele caruia se gaseste un altul si tot asa lantul continua. Sa fi fost oare pura dragostea fata de colega cand elevii au mers in fata profesoarei pentu a se invoi ca sa-i faca o vizita? Sa fi fost doar parere de rau la aflarea vestii ca aceasta a fost internata?
Nu. Dupa cum spuneam, ceva se ascunde in spatele a altceva.
Iubesti dar nu pentu ca iubesti asa, din senin, ci pentu ca vrei sa fii iubit. Zambesti pentu ca vrei sa ti se zambeasca. Faci o fapta buna pentu ca ai ceva bun de pe urma ei. Suntem oameni si uneori, fara a constientiza, facem lucrurile bazandu-ne pe alte principii cum ar fi : eu te ajut pe tine doar pentu ca ma ajut in primul rand pe mine…eu iti zambesc doar pentu a ma simti eu bine…
Chiar daca este un beneficiu al sufletului, al starii de bine tot beneficiu ramane.
Activitatile oamenilor definesc ceea ce vor ei. Muncesc pentru a castiga bani, vorbesc cu cei din jur pentru a nu se simti singuri, dau o bucata de paine celui de pe strada doar pentru a avea o constiinta impacata sau pentru ca la 2 metri in spate se afla preotul care ii urmareste.
Da, am ajuns sa vad ca de pe urma a ceva rau unii pot profita din plin. In principiu nu mai exista scrupule, educatie, ci nepasare amestecata cu ceva interes de sine care putrezeste daca nu este aplicat.

O lume vida

În departarile albastre
Doar pasari ratacesc zburand,
Alearga dand din aripi ninse
De ganduri scoase din mormant…

Se-asterne o lumina neagra
Peste copacii inverziti
Dar chiar de-s verzi ei nu au viata,
De maini trudite sunt saditi…

Iar pe fereastra colorata
Cu-amprenta amintirii reci,
Zaresc statuia nedreptatii
Cu inima si ochii seci.

La usa-ntelepciunii bate
Un cersetor indoliat
Cu mana-ntinsa, sa castige
Doar bani, nu munca si nici sfat !

Iar oamenii prea obositi
Se-aseaza in cosciugul firii
Pentru-a iesi din lumea-aceasta
Crezand ca-s parte-a nemuririi…

Se mai zaresc si pasari negre
Pe a bisericilor turnuri,
Cladirea gazduieste pace
Iar sufletele ard pe drumuri…

Si totusi, se mai vede-n zare
O mana gata sa se-nchida…
Perdeaua noptii se va trage
Lasand in urma-o lume vida !

Faţă-n faţă

Faţă-n faţă cu răsăritul,
Soarele mă recuperează
Din noaptea care m-a furat
Şi mă poartă pe braţele razelor lui,
Pe un alb imaculat.
Mă înalţă şi printre munţii cenuşii
Mă scapă
Şi-ajung faţă-n faţă
Cu-o apă…
E marea care mă răcoreşte cu valurile ei
Şi mă aruncă
Parcă leganându-mă
Ca pe-un copil
În braţele unui copac de tei…
Fără de veste
Ea mă duce pe un liman
Şi mă lasă, plecând,
Ca pe-o corabie ce-o vezi împotriva voinţei
Ancorând…
Faţă-n faţă cu munţi,
Cu nisipuri,
Cu ţărmuri pustii,
Cu grădini înflorite,
Cu drumuri umblate…
Cu-armonii risipite…
Mă-nghit ! Mă aruncă!
Mă iau , mă alungă !
Şi trece aşa o zi făr’să ştiu,
Mergând, alergând,
Sau hoinar poposind pe alocuri
Să caut să aflu că sufletu-i viu
Şi-aşa, să mă prindă din nou
Dimineaţa,
Un nou răsărit
Îmbrăcându-mă-n alb,
Să stau eu, hoinarul,
Faţă-n faţă cu
Viaţa !

Mizeria din sufletul nostru

Oamenii din ziua de astazi, generatia actuala, in loc sa demonstreze ca evolueaza parca vor si au o mare vointa de a demonstra contrariul. Am intitulat acest articol : “Mizeria din sufletul nostru !” si probabil ca il credeti ridicol, cu sens ironic. Ei bine, nu! Daca priviti un moment in jurul vostru veti observa ca de fapt traiti intr-o lada de gunoi. De ce zic asta?! Urmariti o persoana timp de aproximativ 6 ore si veti constata ca distinsul/distinsa contribuie cu usurinta si cu zambetul pe buze la mizeria din jur aruncand un servetel folosit, un ambalaj sau orice altceva, de la obiecte de uz casnic pana la alimente, toate postate chiar si in mijlocul strazii(de ce nu, doar cei ce critica tiganii uita sa priveasca la ei insisi) …Asa, incet, ia nastere propria lada de gunoi, loc in care iti traiesti viata zi de zi, loc in care dai nastere altor mici vietati fara vina, dar pe care le dresezi sa faca la fel ca tine…
De aici se ajunge la renume fara nume si tot asa ne intrebam de unde pana unde suntem injositi noi, romanii…Cum sa nu fim daca nu stim sa ne valorificam comorile? Cum sa nu fim desconsiderati daca ne sapam propriul mormant intre ziduri de piatra si intre coji de portocale? Cum sa ne vedem daca ne acoperim ochii in folii de aluminiu, in ambalaje de unica folosinta, in haine vechi aruncate pe strada si cum sa nu fim daca deviza multora este “Hai sa fim tampiti !!!” (ca sa nu zic exact) . Privim profund in mizeria sufletului nostru fara sa ne dam seama ca acolo este originea a ceea ce facem…a ceea ce faceti !!!
Daca simti nevoia sa-ti exteriorizezi sentimentele…daca simti nevoia sa imparti educatia fara valoare primita …daca esti orb si nu vezi frumusetea vietii, a naturii…daca vrei o schimbare si nu stii cum sa o faci, nu arunca resturile pe strazi, in autogare, in parcuri. Gandeste-te de doua ori…gandeste-te ca aici traiesti tu, ca aici traiesc si altii. Gandeste-te ca ceea ce faci vorbeste despre ceea ce esti. Daca tu construiesti o lada de gunoi inseamna ca ai ajuns sa fii o lada de gunoi. Ai ajuns ca tu, om, sa porti numele :Omul-lada de gunoi !!! Vrei ca cel/cea ce trece pe langa tine sa te considere locul potrivit in care sa arunce cu marul pe jumatate mancat sau sa scuipe pentru ca asta simte cand te vede? Nu vrei asta ! Deci daca nu vrei sa fii om, dar nici animal nu esti, daca nu vrei sa – ti traiesti viata respectand-o pe a celor de langa tine dar nici sa ii omori nu vrei…spune-mi: care e rostul tau? Ce vrei ? Sterge-ti ochii incetosati, contribuie la viitorul TAU !!! Nu trebuie decat sa iti faci partea si anume sa mai faci un pas pana la cosul din fata ta si sa pui acolo ceea ce nu-ti mai trebuie . Nu fi lada de gunoi !!!

***

Te iubesc,
Doua cuvinte, atat, doar doua cuvinte
Atat de simple
Dar atat de complicate.
Atat de usoare
Dar atat de greu de rostit
Desi sunt o farama din visul
Fiecarui om neimplinit.

Te iubesc , sopteste marea
Trimitand valurile sale spre tine,
Stergand urmele de pe nisip
Si culegandu-te dintre
Ruine…
Te acopera frunza toamnei
Strigand te iubesc,
om strain!
Cand ma calci eu zambind
te privesc!
“Te iubesc” se aude de departe,
Chiar si stelele iti vorbesc,
Chiar si fulgerul ce cerul
Razbate!
Chiar si flori din pamant dezgropate !

“Te iubesc”, se aude intr-o soapta suava,
Tremuranda,
Ezitand…
De aici, dintre nori,
Te ascult si-ti zambesc…
Vreau sa-ti spun cat de mult te iubesc !

Aparente

Suflete şterse de apa uscată,
Voi alergaţi către lumi neştiute
Şi aruncaţi,
Aruncaţi în tăcere
Pietre ce-arată un gram de putere
Dar dau doar durere !
Şi vorba vi-i slabă,
Cuvintele voastre
Par stele gălbui dar sunt prea albastre.
Sunt reci, sunt prea reci
Şi-n vâlva de astăzi
Cuvintele voastre sunt seci!
Da! Sunt seci !
Privirea-i plecată…
Priviţi dar departe,
Prezentul vă muşcă şi plângeţi scrâşnind,
Nu-s lacrimi în ochii păliţi de speranţă
Şi totuşi, în iris se vede venind
O gloată de vise, ironic zâmbind…
Voi suflete şterse ! Pe buzele voastre
Aveţi pictat un zâmbet,
Pasiv!
Pe buzele arse de soare
Se-aşează
O pală de vânt in mers fugitiv.
Nimic dar NIMIC nu trăieşte in suflet!
Nu ştiţi ce înseamnă iubirea,
Nici viaţa!
Nici zâmbetul,
Cântul,
Nici steaua ,
Căci firea
Menită să caute-aici fericirea
Se-neacă-n visare, se-neacă in ceaţă…
Voi, suflete şterse,
Treziţi-vă astăzi
Şi mergeţi la piaţa de realitate !
Hrăniţi-vă gândul cu ce se întâmplă
Şi nu-l amăgiţi
Îmbrăcându-l cu zdrenţe…
Priviţi mai atent,
Veţi vedea APARENŢE !!!

Anotimpul vietii

Primăvara…a fost primăvara în viaţa mea…
Florile înfloreau
Şi copacii înmugureau.
Gândurile mi se dezamorţeau
Şi mâinile abia, abia se jucau…
Acum ea este plecată,
A fost primăvara odată !

A fost şi vara în viaţa mea…
Cândva,
Mireasma îmbătătoare a pâinii de casă
Inundau camera inimii curate.
Atâta soare era pe cerul sufletului !
Atâta seninatate pe aripile zâmbetului!
Picioarele începuseră să păşească
Încet, căzând, învăţând să trăiască.

A fost toamnă în viaţa mea…
Frunzele bucuriei
Începuseră să cadă din pomul
Zâmbetului…
Rămâneau goluri şi veneau
Actori cu diferite roluri…
În viaţa mea
A fost toamnă , cândva…

Iarna…a fost şi iarnă în calea mea…
Zăpada rece a oamenilor
Acoperise tot sufletul meu…
Atâta indiferenţă stropită cu
Esenţă !
Acolo, pe strada inimii,
Când păşea cineva,
Lăsa o urma dar ea
Nu mai durea.
Trecea vântul alinării pe acolo
Şi orice urma el o spulbera…
A fost şi iarnă în viaţa mea !

Au trecut anotimpurile obişnuite ale vieţii.
Am ajuns să cred că s-a terminat cu ele
Dar nu era adevărat.
Un anotimp străin în suflet mi s-a aşezat!
Acesta vrea să ma testeze,
Să vadă dacă-am învaţat
Să-ntâmpin primăvara cu
Maturitate
Şi vara fără a exagera în vise…
Şi toamna să o-ntâmpin cu iubire
Iar iarna, cu zăpezile-i permise,
Să o tratez cu un medicament :
Căldură !
Dar nu exagerând peste măsura.
Acesta-i anotimpul nou ce a venit,
Un anotimp străin
Care îmi spune că viaţa este la
Sfârşit !

Declaratie

Asemeni unui inger ce grija ta o poarta eu te privesc ades,
Mi-e greu sa cred dar totusi stiu, cu inima tu mai ales…
Poate ca nu ti-am spus ca tu esti totul pentru mine,
Tu esti si visul diminetii,
Esti unic, rar, esti tot ce vreau…doar tu dai culoare vietii…
Daca-ai putea sa fii un soare as vrea ca raza ta sa fiu,
Sa stralucesc in lumea asta, sa simt ca sufletul e viu…
As vrea sa fiu si ploaia rece ce uda usor trupul tau,
As vrea sa fiu misterul care, oricand, te fereste de rau…
As vrea sa fiu mireasma calda a florilor albe de tei,
As vrea sa fiu nectarul dulce ce calm si cu nesat il bei…
Esti steaua mea ! Esti visul meu ! Esti dorul meu ! Esti viata mea !
Cu tine cerul e senin…mai bine nici ca se putea !
Te vreau alaturi, langa mine, oricand, oriunde si oricum
Sa trecem pe poteca vietii si sa parcurgem doar un drum…
Sa-mi luminezi tu fata cand vremea , poate, va fi grea,
Sa fii un curcubeu pe cerul pe care nori vor aparea,
Cu vorba-ti calda, calma, dulce, durerea s-o poti mangaia
Iar mana ta, de-i deal sau vale, nicicand nu poata-a ma scapa…
Tu esti al meu, eu sunt a ta si vreau atunci cand te privesc,
Sa vad, sa-aud buzele tale cu dragoste cum imi soptesc :
„Te vreau acum doar pentru mine ! Mereu pe tine te doresc!”
Iar ochii mei sa iti raspunda : „Habar nu ai cat te iubesc!”

Inceputul sfarsitului

Alerg ! Da, alerg inca
Si pana-acum am alergat mereu !
Dar stii ce am patit?
Cand am crezut ca jocul s-a ‘ncheiat
Eu am aflat
Ca nici nu am fugit!
In loc de “START” ‘naintea mea scria “SFARSIT”!
Greseala lor, bineinteles si totusi
O intrebare ma apasa greu:
Ce am facut atata vreme-n timpul meu?
Eu stiu ca-am alergat
Si stiu ca eram foarte fericit…
Oare-am visat? Oare-am visat ca am fugit?
Si-apoi sa iti mai spun ceva:
In mana mea
Am vrut sa prind o mare din argint
Si astfel, dupa ce am alergat
Am vrut sa vad ce am gasit
Dar ce pacat!
Nici praf din ce doream!
Nimic! Nici strop de-argint !
Si am ramas pe dealul amagirii-n varful unui gand
Spunand ca totul, TOTUL este goana dupa vant !
Acum eu inca simt ca-alerg
Si pasii nu mi se opresc deloc,
As vrea sa stiu pe unde sunt
Si unde merg…
Poate ca tu, drag cititor, poate ca tu doar stai ca spectator
Si poate imi poti spune unde am gresit,
Sau spune-mi : inaintea-mi sta scris “Start” sau este scris “Sfarsit”?
Ma ingrozeste gandul ca atunci
Cand cursa vietii mele o voi termina
Pe crucea mea,
In loc sa scrie ca medalia-am primit
Si jocul s-a sfarsit
Va scrie ca-s la start
Si drumul inca nu s-a terminat…
Si-atunci, intre acele patru scanduri
Nu voi putea sa ma-odihnesc
Ci voi incepe sa alerg in continuare
Ca fericirea intr-o alta lume sa-o gasesc…

Ruga unei mame

“Doamne, ingenunchez ‘naintea Ta, plangand,
Cu lacrima-mi fierbinte pe obrazul rece
Caci vreau spre Tine sa-mi indrept speranta si-al meu gand
Cand valul lumii pleaca si cand fericirea trece…

Nu vreau sa-Ti cer nimic azi pentru mine
Ci vreau sa-ndrept , fierbinte-aceasta rugaciune
Pentru copilul meu ce creste pentru Tine,
As vrea ca Tu s ail conduci doar pe cai bune.

E-asa departe ! A plecat Isuse, a plecat !
Si nu mai vrea sa se intoarca langa mine-aici,
De rau a fost atras si de mizerii luat
Si a cazut, de-aceea eu te rog sa il ridici !

Tu il iubesti mai mult decat o mama,
Tu il doresti in ceruri, sa-I dai viata,
Deschide-I inima ca sa auda glasul care-l cheama,
Deschide-I ochii ca sa vada ca-n curand e dimineata !

Cad inaintea Ta, Isuse, sa-Ti cer indurare,
Stiu ca ma-auzi, Te rog raspunde-n graba,
Fa sa rasara-n ochii mei un vesnic soare
Da un raspuns inimii mele ce Te-ntreaba !

Dau tot ce vrei Tu, Tata, sa-mi salvezi copilul!
Si viata mea Ti-o dau, daca asa vrei Tu.
In mana Ta imi pun speranta si odorul,
Te rog, lucreaza-acum si floarea mi-o adu!”

Asa se roaga-o mama, plangand, ingenuncheata,
Ecoul rugii ei strabate nori si munti.
Bat clopote in inimi iar ea-I indurerata
Cu ochi ;naltati spre ceruri si cu obraji carunti!

In sufletul ei trist se-aprinde-un foc de sange
Si cade langa pat! Tacerea se asterne…
Doar trandafirul alb de langa ea mai plange
Si peste chipu-I palid , lumina-ncet se cerne…

Ramas-a rece mama dar ruga ei fierbinte
Pleca spre ceru-nalt, la Tatal-Dumnezeu,
Cu maini incrucisate, cu zambetu-I cuminte
Lasa in urma ei iubire de erou…

Copil ce ai in lume o mama ca o floare,
Acorda-I mult respect, iubeste-o nencetat,
Ea este pentru tine o binecuvantare,
Zambeste-I si sarut-o cat inca n-a plecat…

Ca astfel, intr-o zi, o vei gasi ‘nghetata,
Cu mainile-I pe piept, intr-un sicriu inchis,
Si va intra-n mormant, in timp va fi uitata,
Va fi in mintea ta aievea cantr-un vis…

Bat clopotele, Lauriane !

Un dangat se aude in ‘naltimile albastre,
Strabate mari de vise, munti de ape,
Vorbeste cu iubirea si intinde mana catre astre
Si o fantana a sperantei vrea sa sape…

Un dangat se aude…un ecou duios,
Laurianul se trezeste cand ‘l-aude-asa
Si se ridica, curajos si grandios
Si-ncepe imnul Romaniei a-l canta…

Ecoul clopotelor ne strabate viata scurta
Si trece de peretii grosi, cu multe amintiri,
Ajunge pe o stanca a gandirii prea abrupta
Strigand ca vrea sa schimbe legea vechii firi!

Gradina a intelepciunii : Laurian !
Iti bate clopotul pentru a sti oricine
Menirea ta in fiecare zi de ani si ani:
Sa oferi lumii oameni vrednici pentru bine !

Parintii nostri sunt scumpi martori ai lucrarii tale,
Sunt zeci de ani si inca nu te-ai odihnit !
Iti amintesti, Lauriane, cum ai inceput pe cale?
Iti amintesti si primul dangat spre zenit?

Si azi, Lauriane, ca si ieri, ca mai demult
‘Ti-nalti ecoul printr-un dangat dat de clopot…
Te-avanti intr-un razboi al nemuririi, avand scut
Intelepciunea si speranta si-al tacerii zgomot !

Victoria violentei sau victoria ta?

VIOLENŢA - Un rau de cuvinte si fapte…un rau al cărui baraj se rupe nerezistand presiunii apei acumulate din cauza ploilor…din cauza celorlaţi…
Facand un sondaj printre tinerii noştri , am facut rost de cateva cuvinte care pot defini violenta . La intrebarea : “Ce credeţi ca este violenta?” unii au raspuns :
“Pumni, lipsa timpului pentru analizarea unui lucru, lipsa de ocupaţie, o frustrare a unui sau a unor indivizi având consecinţe din copilarie sau adolescentă…”, iar la intrebarea : “Când se manifesta aceasta?” mi s-a raspuns :
“Când sunt certuri, când este invidie, mândrie, ură…se mai poate ajunge la violenţă si din cauza banilor.”
Intradevar, cuvântul “violenţa” transmite un sentiment rece, insă acesta nu inseamnă neaparat doar fapte. In principiu, poate exista si un limbaj violent. Este dificil sa iţi stapaneşti cuvintele ( cu atât mai mult mâinile) când esti invidios.
Adesea, astfel de cazuri intâlnim in jocurile sportive, chiar dacă acestea sunt jocuri amicale, fară a se baza pe o miză. Fiecare persoană are puţin orgoliu insă unii dau o mai mare valoare acestuia. Rezultatul ?! Vătămari corporale şi sufletesti, unele persoane abrutizandu-se. Ce să mai spunem despre arbitri? Aici se vede şi munca lor dar, totodată si indulgenta care au acordat-o elevilor lor. Bineinteles ca ei nu pot sa tina sub control personalitatea acestora.
Ce este violenţa? Trecând peste definiţia psihologica eu aş spune că este o pierdere de control asupra propriului corp, asupra gandirii…
Definiţii sunt si incă multe. Se pot scrie carţi intregi evidentiînd acest subiect. Când ne naştem avem “implantat” un cip al constiinţei dar si capabilitatea de a distinge răul de bine. Se ştie foarte bine zicala din care derivă morala : “Cu ce moneda plateşti cu aceea ţi se va plati !”.
Puţini sunt cei care răspund violenţei cu un zâmbet. Cum ar fi dacă, atunci când o anumită persoană având manuşa de box pe mana se indreaptă către tine, ciocnindu-şi pumnul de nasul tău iar tu, pasiv, ai zâmbi si l-ai intreba : “Te simţi mai bine? Dacă da, mă bucur pentru tine .” ? ( Asta in cazul in care ai mai fi conştient ! )
Realitatea este intotdeauna mai dură. Nu poţi desena un zâmbet pe faţa cuiva după care să susţii că este fericit in timp ce el nu este. Tot aşa, nu poţi elimina violenţa din vieţile oamenilor fară ca dorinţa aceasta sa ardă în inimile lor.
Modul de gândire influenţeaza comportamentul precum şi reacţia în anumite situaţii. Totul porneşte de undeva, de dincolo de stelele sufletului si ale minţii, din camera gândurilor…din sfera educaţiei.
Violenţa distruge viaţa. Opreşte-o înainte de a-ţi întinde ea o cursă în timp ce paşesti pe drumul supravieţuirii. Pune-te la întrecere cu ea pe stadionul raţiunii şi da-ţi toata silinţa să caştigi pentru un viitor mai bun deoarece, nu uita, când vrei o schimbare trebuie să începi cu tine…Dacă nu mai vrei violenţă atunci fă primul pas. Fii cel care ridică steagul alb !

Cadere

Am mai cazut odata in genunchi
Si frunzele s-au scuturat pe ganduri…
Iar pasarile pleaca-n randuri
Facand din nori un mic manunchi…

M-am ridicat de-acolo inca-odata
Si am zambit, uitand ce e durerea…
M-am sprijinit, privind spre cer, cerand puterea
Si-am fost om nou…am fost ca altadata…

Dar am facut doi pasi…si m-am oprit
Caci am cazut din nou pe pietre reci,
Priveam, umpland fantani de vise, care seci,
Stateau ca martori coborand spre infinit…

M-am ridicat din nou, tacut, cu ochi ce cata
Un sprijin pentru-a merge inca-un pic,
Dar singur am plecat caci n-am gasit nimic
Deci, in curand voi spune-“am mai cazut odata !”

Cersetorul

Intr-o zi, cand traiam pe pamant pribegind,
A venit Cineva l-a mea usa sa stea…
Bocani dar eram ocupata fugind
Dupa bunuri lumesti, dupa viata mea…

L-am gonit si-a plecat mai departe, pe strada…
Ziua-aceea-a trecut fugitiv si-n zadar
Si spre seara-a-‘nceput dintr-odata sa cada
Stropi de ploaie din cer cu un gust prea amar.

A trecut acea seara si-a venit dimineata,
Si din nou ocupata-am auzit ciocanind…
M-am uitat pe fereastra…Am vazut acea fata
Ce si ieri a venit cu ochi simpli cersind…

N-am deschis si strainul a plecat inca-odata
Cu-amagire in suflet si cu pasul greoi…
M-am intors si cu inima mea-‘ntunecata
Mi-am vazut de-al meu lucru mereu, in zavoi.

A trecut si-acea zi. Parca eu, in tacere,
Am uitat sa zambesc, am uitat sa traiesc…
Asteptam ca sa vina Calatorul ce cere
Sa-L intreb ce doreste si cu drag sa-L primesc.

A trecut de amiaza si la usa-mi pustie
N-a batut nici un om ce s-arate ca El…
Si am mers pan’la poarta…asteptam ca sa fie
Jos, acolo…tacut…Cersetorul stingher.

La fereastra m-am dus si-am privit mai departe
Si-am vazut, undeva, pe un deal, niste cruci…
Cine-o fi pus acolo, rastignit ca ‘ntr-o carte?
Dealu-i mare si-i greu cu o cruce sa-l urci!

Am iesit si in graba eu acolo-am fugit…
Pasii mei prea grabiti urcau drumul ingust…
Am ajuns langa cruce si in sus am privit
Auzind : “Da-mi, te rog, strop de apa sa gust !”

Ochii mei au ramas atintiti spre-acel Om…
Cersetorul de ieri pe o cruce-a murit?
Glas din cer a strigat : “Nu e om ci e Domn!
Tu, copil pacatos, tu de El ai fugit !”

Am cazut in genunchi langa cruce, plangand…
“E Isus ! A murit ! L-am respins ne-ncetat!
Ah ! Te rog sa ma ierti Tata, Domnul meu bland !
Sunt atat de pribeag! Sunt asa vinovat !”

“Te-am iertat, fiica mea…te-am iertat, te iubesc !
Am murit pentru tine, vreau ca tu sa traiesti !
Fiica mea, eu nicicand n-am sa te parasesc,
Sunt aici, langa tine mereu ma gasesti …”

Ce iubire-am aflat ! Sunt salvata de El!
Pe-acel deal al Golgotei mi s-a dat viata-n dar…
El, Isus, va fi vesnic de-acum al meu tel,
A baut pentru mine tot paharul amar…

Azi, aici, tresarind mi-amintesc de-acea clipa
Cand Isus m-a gasit dupa ce L-am respins…
M-a purtat zi de zi pe- a iubirii aripa,
M-a trecut de dureri spre limanul de vis !

Pe-acel drum al Golgotei trec mereu, zi de zi…
Crucea Sa sa o vad cand incep dimineata;
Si pe tine te cheama fiul Sau ca sa fii,
Vrea, cu drag, sa-ti planteze in inima viata…

Nu-astepta! Vino-acum ! Pune mana ta in a Lui,
A trecut prea mult timp de cand tu ai L-ai uitat.
Nu-I mai bate in plama un cui si-nca-un cui…
Inima I-o deschide…maine va fi plecat …

Priveliste

Stau langa geamul nemuririi…privirea mea
Se pierde in albastrul cerului din flori;
Si cant un cantec : imnul fericirii
Compus din stele, soare si din nori…

Intind o mana pe fereastra…fara veste
In palma-mi se aseaza ‘ncet o stea…
Din penele gandirii construiesc o pasare maiastra
Sa plece spre lumina sau in cuib de vise sa mai stea !

Din atmosfera dorului vine incet
Un dulce miros al iubirii inocente si straine…
Pe drumul stramt se vede o fantana-a calatorului
De unde izvoraste elixirul tineretii pentru mine…

Cand noaptea vine si ma prinde tot langa fereastra,
Se vede, vag, conturul falnicului brad
Care suspina ! Striga ! Plange dupa tine !
In timp ce acele si conurile-i cad
Punand in glastra flori de neuitat !

Intre om si ganditor

Ganditorule !
Ti-amintesti sunetul valului de durere?
Ai mai pus scoica timpului la ureche
Pentru a auzi soapta marii care te cere?
Ai mai pus pe balanta inimii iubirea
Si pe cealalta parte-‘ntelepciunea si neprihanirea?

Ganditorule !
Priveste bolta cerului inchis
Si numara din diadema vietii tale
Toti trandafirii in culori de nedescris…
Toti spinii ce ti-au rasarit in cale…
Asa vei reusi sa-nveti sa numeri
Clipele-n fum si Frunze din copacul armoniei;
Asa vei invata sa porti pe umeri
Praf de iubire dar si bratele-agoniei !
Ah ! Ganditor ! TU, om si ganditor !
Ridica-ti ochii mintii ! Pune-i sa priveasca
Prin ochelarii corbului nemuritor,
Sa vada ca oricine poate sa zambeasca
Si totusi, nu oricine poate sa traiasca !

Alb – Negru

S-a intunecat cerul dintr-odata,
Parca o aripa neagra l-a acoperit;
Si vantul s-a invaluit intr-o perdea
Luptand sa-si vada visul implinit.

Doar clopote mai bat lasand in urma
Ecoul lor, ‘naltandu-se in infinit
Si intorcandu-se aduc cu ele dorul
Lasandu-l pe o cruce-n cimitirul ingradit.

Copacii se usuca si-a lor ramuri
Se rup si cad in balta amintirilor, lucie…
Acolo plang cu lacrimi din cristale
Formand o piramida de mandrie.

Si curcubeu-si pierde din a sa culoare !
Si verdele se-ntuneca , vopsind viata,
Noi, din cerdacul gandului, privim departe
Si asteptam ca in curand sa vina dimineata…

Un rid

Astazi, de 8 Martie , mi-a aparut primulmeu rid pe fata ascunsa a sufletului meu. M-am trezit ca in orice duminica, devreme si pe la ora 7 ma indreptam spre Botosani. Masina in care ma aflam inainta cu o viteza redusa insa cand traseul era fara denivelari (locuri rare) , viteza crestea. Astfel am ajuns intr-un asemenea loc. In acest timp, un porumbel “simti” ca vine un pericol si din mijlocul strazii isi lua zborul insa, in plinatatea vitezei, masina il lovi. I-a frant aripile lasand in urma un suflet ale carui sperante nu mai aveau nici un rost.
Mi-am dat seama ca, de fapt, asta se intampla in viata noastra de zi cu zi. In drumul nostru avem o viteza destul de mare, neinteresandu-ne de ceilalti. Trecem pe langa ei fara sa ii observam si totusi ii afectam. Nu le spunem o vorba, nu le daruim un zambet si uneori le frangem aripile cu care ei ar putea zbura spre telurile lor. Facem acest lucru descurajandu-i si inferiorizandu-i .
De exemplu, tot astazi , mergeam la pregatire. In drumul meu numai flori de vanzare, in nici un caz gratis. Cativa tineri imparteau pe strada Biblii impachetate asemeni unui cadou. Mi-au daruit si mie una. Pe straduta ingusta, aproape de scoala, am auzit o voce care spunea :
“Ai primit sit u Biblie?”
M-am intors mirata si ochii mei s-au intalnit cu ochii a doua fetite. De fapt, sincer, cred ca un dintre ele avea o varsta putin mai inaintata. Una purta un baticas pe cap, cealalta avea o codita nelalocul ei. Erau doua fetite de rromi, banuiesc acum, dupa ce am discutat cu ele.
“Da,”am raspuns. “Am primit si eu.E foarte importanta Biblia. Voi ati primit?”
“Da, stim ca e importanta dar mi-e nu-mi place sa citesc.”
“Nu citesti nimic?”, am intrebat-o.
“As vrea sa citesc dar nu stiu sa citesc “, veni raspunsul.
“Ah, dar uite, nici tu nu stii sa citesti?”, am intrebat-o pe domnisoara de langa ea.
“Ba da, eu stiu.”
“Uite, vezi? Iti poate citi ea.”
“Da, imi va citi.”raspunse ea si dupa un moment de tacere afirma:
“Uite ce par frumos ai si ce frumoasa esti. Esti norocoasa dar noi…..”
M-am oprit si le-am privit. Apoi am zis:
“Si voi sunteti frumoase. Fiecare persoana este frumoasa in felul sau.”
“Noi? Frumoase?”
“Da, voi sunteti frumoase ! Vreau sa facem cunostinta,”le-am zis si am intin mana catre ele.
“Eu sunt Andreea.”
“Eu sunt Iedera”, raspunse cea cu care comunicasem mai mult in timp ce fata cealalta striga de la o distanta oarecare “Si eu sunt Madalina !”
“Imi pare bine ca v-am cunoscut ! Sa stiti ca Dumnezeu va iubeste . Stiti asta, nu?
“Da, stim. Tu mergi la Biserica?”, veni intrebarea.
“Da, merg la o Biserica. Aveti increderea in El.”
Si cu acest gand au plecat respectivele persoane fara a-mi spune nimic. M-am uitat in urma. Era un drum care deriva din cel principal. Cred ca au plecat pe acolo insa nu le-am mai vazut.
Cred ca trebuie sa ii pretuim pe cei de langa noi si trebuie sa pretuim ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Cred ca trebuie sa deschidem ochii sis a vedem toate darurile din nurul nostru, trebuie sa fim o lumina, trebuie sa fim dragoste cu riscul de a parea putin deplasat sau naiv. Trebuie ! Trebuie sa ne slefuim caracterul !

Identitatea

Identitatea noastra consta intr-o succesiune de trasaturi pe care ni le formam in timp…Teoretic stim ca nimeni nu se aseamana cu noi, ca suntem unici insa uneori neglijam aceasta idée si incercam sa ne contopim identitatea cu a altcuiva sau, mai nou, incercam sa purtam masti, felurite masti, sub care sa ne ascundem. Daca ne gandim si daca luam in calcul toate id-urile de messenger, toate numele date pe site-uri, vom vedea ca 95 % sunt pseudonime…
Intr-o zi, la o dezbatere care a avut loc la scoala si la care am participat, am abordat subiectul respectiv : de ce fug adolescentii de propria identitate? Printre alte raspunsuri a fost si acesta : teama de a se accepta asa cum sunt, pesimismul si complexul de inferioritate …
In caz ca, intr-o conversatie, greseste, persoana cu care a vorbit nu va sti niciodata adevaratul sau nume. Frica de a nu fi respinsi, pe care o au unii oameni, duc uneori la momentul in care realizezi ca te-ai mintit…ca te-ai inselat, tu, personal si nu cel de langa tine…
Astfel multi ajung sa spuna “imi fac impresia, cand ma uit in urma, ca am purtat in mine viata unui strain.” (L. Rebreanu)
De exemplu, sa va spun o intamplare amuzanta care a avut loc recent.
Intr-o zi de vineri (27.02.2009), ma simteam putin ciudat pentru ca de dimineata am mancat ceva mai special dar bun si anume clatite cu frisca…
Bineinteles, stomacul meu a raspuns pe masura , insa aceasta adunata cu lipsa chefului pt scoala m-a facut sa particip doar la prima ora dupa care sa plec acasa sub pretextul ca ma simt rau si ca voi aduce luni o scutire care sa ateste ceea ce spuneam.
Weekend-ul a trecut frumos iar luni, dupa prima ora, mi-am amintit ca trebuie sa merg la cabinet sa cer scutire pentru vineri dar amintindu-mi si de faptul ca Ana, colega mea, imi era oarecum datoare de la o “data trecuta” am hotarat sa mearga ea prezentandu-se in locul meu. Buletinul nu se cerea iar cat de cat stia aproape toate datele necesare in caz de ceva.
Dupa ce am asteptat in fata cabinetului medical mai bine de 40 de minute si dupa ce am repetat intru totul cum sa faca in caz ca ii va pune diferite intrebari, a venit si randul ei sa intre. Stanjenita, cu putina frica si timiditate, pasi in cabinet.
Versiunea ei, dupa ce a iesit, este:
“Am intrat acolo putin stresata, gandindu-ma ca pe cei de dinaintea mea i-a tinut mult si poate ca urma sa ma consulte ceea ce nu-mi doream.
Am ajuns in fata medicului si i-am zis scurt : “Ma numesc A.U. si vreau scutire pentru vineri deaorece am lipsit. Nu am fost decat prima ora.”
Doctorita, care intre timp citea o felicitare, ridica capul si imi facu semn sa iau loc.
Eu, crezand ca voi fi consultata am facut : “Ahhh!”, moment in care si celelalte asistente au ridicat capul si s-au uitat la mine. Am luat loc si doctorita mi-a facut semn sa mai repet o data ce am zis.
Dupa ce i-am prezentat “motivul” prezentei mele acolo, din nou, m-a intrebat : “Deci tu vrei scutire pe vineri, da ?”
Si i-am zis : “Daaa, pe vineri !”
“Bine, dar de ce nu ai venit atunci?”
“Paaaiii, mi-a spus cineva ca era inchis!”( normail, inventie !)
“Dar ai stat la prima ora, nu?”
“Daaaa…”
“Pai cabinetul e deschis de la ora 8.”, spuse doctorita incepand sa zambeasca.
“Bine, dar cum ti-a fost rau? Adica mai concret , ce aveai ?” intreba doctorita.
“De fapt nu mi-a fost rau…am avut o usoara indigestie…am mancat ceva dimineata.”
“Ce anume ai mancat?”
“Aaaaaaa…ceva…ceva…niste…niste frisca…”
“Niste frisca? De dimineata? Goala?”
“Nuuuu…cuuuu…cuuu ceva…”
“Bine dar cu ce?”
“Cuuu…niste clatite,” am raspuns buimacita de aceasta intorsatura a lucrurilor.
“Clatite ???”, intreba din nou doctorita strambandu-se. Parca nu i-ar fi venit sa creada in timp ce eu dadeam din cap afirmativ.
“Yaxxx, cu clatite? Dar de ce?” exclama doctorita .
“Paaaii…asa mi-a venit mie !”, am raspuns.
Intre timp, o asistenta cauta fisa presupusei A.U. Ma intreaba la un moment dat :
“Esti din XI-E, da?”
“Da, da !”
“Si cati ani ai?”
“Aaaaaa…aaaa 17…ba nu, 18…de fapt 19…”. In acel timp toate trei personae din cabinet ridicara capul si priveau uimite spre domnisoara buimacita care gesticula.
“Cati?” intreba asistenta din nou.
“19 !” Am afirmat ca si cand as fi facut o mare descoperire. Doctorita se uita ciudat la mine neputand sa creada ca am 19 ani, dar fie.
Ma chema la birou sa imi dea scutirea iar eu, bucuroasa, am luat scutirea si am inceput a merge in ritm vioi. Pe la jumatatea drumului spre iesire m-am intoars si cu un zambet foarte larg am spus : “Multumesc ! La revedere !”
Dupa ce iesit Ana a spus ca nu se va intoarce prea curand acolo, mai ales sa ia o scutire.
Bineinteles, in concluzie nici eu nu ma voi prezenta pe acolo spunand cine sunt pt ca probabil in urma prezentei Anei acolo , a ramas numele meu ca o amintire bine conturata.
Cand am primit scutirea in mana si am analizat-o am observat ceva ce nici eu nu stiam si anume ca sunt din Republica Moldova ! Probabil numele meu de familie si modul in care Ana a vorbit le-a facut sa creada ca vin de acolo. Pana si diriginta a zambit cand i-am prezentat scutirea.

Identitatea trebuie pastrata chiar daca ne este oarecum sa mergem sa facem lucruri de care ne este putin rusine. Nu trebuie sa ne ascundem dupa ceilalti si nici sa fim umbre ale altora. Identitate inseamna a sti sa fii tu insuti in orice moment al vietii.

ND

Azi am golit cupa gandurilor care
Au inceput sa mearga pe drumuri straine,
Sa culeaga flori cu spini si sa cada, vrand sa se inchine…
Am restartat calculatorul mintii
Apoi am reinstalat windows-ul pentru a scapa de virusul dorintei…
Si-am instalat un antivirus bun
Numit optimism, cu mici atasamente
Pentru a-mi spune mereu datele curente…
Apoi un program nou am gasit
Pentru modificarea imaginilor straine
A celor care isi petrec ceva timp pe langa mine…
Si am gasit un winamp “CER SI VIS”
Pentru a asculta doar muzica inaltatoare
Si pentru a viziona un film de nedescris,
Din camera intunecata care duce spre visare…
Apoi am instalat si word-ul sa citesc
Doar carti cu file din nori mari si cenusii
Si sa pot scrie orisicand mi-e dor,
Imagini, amintiri mai vechi ce inca-s vii…
Asa am reusit sa instalez de dimineata
Un nou program, facand din componenta sa
O noua cale, un nou stil de viata…
Pot spune insa ca-acest windows este incomplet
Asa ca-astept
Sa fabric altul undeva, acolo, dincolo de piept!

Prin ochii primaverii

Iata, a sosit prima zi de primavara si totodata ziua de nastere a tatalui meu
Cu toate ca m-am trezit prea dimineata, dupa o ora de somn, am avut timp sa privesc lucrurile, sau mai bine zis, sa le analizez in timp ce ma indreptam spre orele de pregatire.
Cu ochii pe jumatate inchisi, simteam cum soarele imi mangaie fata…in interiorul meu simteam ceva nou…simteam primavara.
Am incercat, pe parcursul drumului, sa vad fete zambind, sa vad oameni care sa isi exprime dragostea , care sa te atraga printr-o singura privire dar…nimic.
Pe marginea strazii doar micii copilasi, tot ei cu sufletul lor aproape inocent, stateau cu buchete mici de ghiocei si viorele, aranjate de manutele lor, si asteptau ca cineva sa isi intinda mana si sa ofere un ban in schimbul unui buchetel. Se spune ca de 1 Martie toti se simt bine si chiar cumpara ghiocei ca sa-si exprime acest sentiment … pe langa aceasta, ofera martisoare “din dragoste”.
Daca tot cred asa de multi in acest lucru, acei copii care tin in mana plasa cu ghiocei de ce nu sunt fericiti?
De ce se gaseste atata tristete pe fetele oamenilor? Astazi nimic, dar absolut nimic nu s-a schimbat. Aceeasi viata cotidiana…aceeasi rautate…aceelasi grad de incultura. Doar undeva, in livada ascunsa a fiecarui om, poate inflori un pom…poate inflori o viata noua.
Am auzit de zeci de ori “E primavara azi? Iti dai seama?”
Ana, colega mea, inca nu putea accepta acest lucru…daca am avea totdeauna curajul sa dam libertate sufletului nostru, sa nu il tinem ingradit intre obiceiurile noastre si intre ceea ce ar trebui sa facem pt ca “asa vor altii”…daca fiecare om si-ar dori sa iasa din tipare(asa cum eu o fac zilnic), daca nu ar mai fi acel “efect de turma”, ce viata schimbata am duce !
Astazi, de fapt in seara asta m-a vizitat o vecina care are doi baietei minunati: Robert si Remus. Celui mic, Remus, de doar 1 an si 9 luni, nu ii pasa de nimic…normal, nici nu ar putea sa ii pese. Varsta sa e prea mica, e prea fraged pentru a-si da seama de ceea ce se intampla in jurul sau. Cand vine la mine, la “Adia”, ma aproba absolut in tot ceea ce fac si spun. Cand incepea sa spuna primele cuvinte, vorba sa preferata era “Da”…Ii spuneam “Remus, ma iubesti?” —“Da!”, raspundea cu un zambet si o inocenta de nedescris…(rar intalnesti persoana care sa poata spune asta cu atata seninatate  )
Atat de repede se duce timpul, ca nici nu iti dai seama si atat de putini stim sa il pretuim…si tot atat de putini stim sa acceptam neobisnuitul, sa dam un alt sens vietii cotidiene.

Gazda unui vis(D. Petras)

Ti-am scris la ultima plecare,
Pamantu-n palme l-am cuprins,
Privirea o pierdeam in zare,
Iar peste timp ce mult a nins !

Ti-am scris din gazda unui vis,
Iar gandul meu visa mai tare,
Si pentru clipele uitate eu ti-am scris,
Chiar daca clipa inca doare.

Flori pentru mama

Din norii cerului, as vrea
Sa fac buchet de trandafiri
Si sa ti-l dau, ah, mama mea,
Dovada marilor iubiri…

Din luna, soare si din stea
Corona eu ti-as fauri,
Dar mai frumoasa esti ca ea
Atunci cand inveti a zambi…

Din valurile marilor,
As strange-albastrul pretios,
Dar albastruiul viselor
Din ochii tai, e mai frumos…

Din mierea dragostei Ceresti
Dulceata sa ti-as darui,
Dar glasul tau, cand ma privesti,
Duiosu-ncepe a-l rosti…

Din florile copacilor
Ti-as aduna un scump parfum,
Dar al tau par mirositor
Lasa frumosu-n al sau drum…

Din crinul alb, imaculat,
Sinceritatea eu ti-as da,
Dar sufletul tau e curat,
E cald si stie a ierta…

Asa ca, scumpa mama mea,
Ce as putea sa-ti daruiesc ?!
Esti unica, asa ca-as vrea
Sa stii ca oricand TE IUBESC !

Sunt Cel ce sunt !

Plutim prin furtuna ca barca in larg,
Suntem luati de valuri, loviti si de maluri…
In globuri de apa sperante se sparg
Si cauta tarmuri…si cauta faruri…

Isus sta sa vina, un pas El mai face
Si striga pamantu-a razboi aici, jos,
Si marea inghite-orice trup care zace,
Si focul se ‘nalta strigand pe Hristos.

Pustiul se-adapa cu sange de oameni,
Martiri ! Sunt martiri care plang cand zambesc,
Se vad in biserici, sub masti, cativa fameni,
Se-aud voci de tineri…ei fug…se grabesc…

Vorbirea desarta curand ia amploare,
Durerea , in lume, se lasa extinsa,
Ghicirea in carti, in cafea si in soare
Atrage priviri pentru-a fi neinvinsa…

Alearga piciorul spre-abis, sta sa cada
Si mana doreste doar raul sa-l faca;
Iar ochii sunt pusi nedreptatea sa vada,
Si inima vrea si tot vrea DAR e seaca !

Nimic nu e bine aici, pe pamant,
Ci tot e-n zadar :si avere, si nume,
Se-aude atat doar : Eu sunt Cel ce sunt ,
La Mine gasi-v-ati viata, nu-n lume !

O garoafa de “dragobile”

Astazi s-au aburit geamurile prin care privea sufletul meu…
M-am trezit din somn sau, mai bine zis, din cosmarul pe care il avusesem. M-am ridicat si m-am uitat la ceas…acesta indica ora 6.. Caietul de biologie ma astepta, inca, pe masa, parca scotand sunete de somnoros. Dupa ce a trecut perioada de feerie, am plecat la scoala. Ora de fizica putea sa mai astepte asa ca, impreuna cu colega mea, am ales drumul cel mai lung spre scoala. In dreptul statiei de langa piata era un “trafic” ingrozitor deoarece oamenii abia se miscau…parca plouase cu oameni. Prin multimea respectiva am vazut un om de varsta medie cu un buchet de garoafe in mana…fata sa era brazdata de cararile vietii iar imbracamintea sa sumbra iti transmitea un sentiment de tristete sau te facea sa iti pui un semn de intrebare…
Mergand, omul nostru observa in calea sa trei femei si nu ezita sa se opreascca…doamnele asteptau un “maxi-taxi”…putin intimidat dar cu o inima deschisa barbatul intinsese catre doamne cate o garoafa…acestea, uimite, le luara…nu am inteles ce vorbe isi schimbasera insa totul s-a petrecut foarte repede…
Cu pasi vioi, omul isi continua drumul…dupa cativa metri isi intampina cativa “amici”, care, cu un gram de ironie in glas strigasera dupa el : “Baaaaa, ce faci cu garoafele?” si incepura a rade…
Omul nostru, fara a se opri, raspunse : “AAA, maaaaa, azi e dragobilele…dau si eu garoafe !”
Si a plecat lasand in urma sa acelasi aer cotidian…
“Dragobilele”…nimeni nu vrea sa se simta trist insa nimeni nu este trist daca nu este singur…e placut sa imparti cu cineva dar e si mai placut sa poti fi langa cineva, nu doar in zile de genul acesta ci in orice clipa…fiecare persoana cauta sa se simta importanta…se spune ca fiecare dintre noi are o tablita invizibila la gat pe care scrie “fa-ma sa ma simt important !”
Asadar, “dragobilele” au venit si au trecut…pentru mine ele au sosit fara sa stiu si mi-au daruit o garoafa…au pus-o in mainile intinse ale inimii mele, alaturi de un bilet pe care scria : “PIERDUT ! 24.02.2009”

Iarna a adus cu ea , din nou, bucuria in sufletele copiilor…din interiorul Laurianului privelistea asupra corpului de vizavi este placuta…copiii isi fac “botezuri”, alearga…cad… Eu, cu ochii pironiti in adancul zapezii stau si port un dialog cu Ana, langa calorifer, la geam… La un moment dat, Anei i se facu sete si deschizand sticla cu H2O o duse la gura…eu, dornica de a mai face ceva iesit din comun o privesc si , aproape fara sa-mi dau seama (vorba vine) mana mea s-a indreptat spre sticla de la gura ei si  ”tzaaacc”, a strans-o facand astfel o inundatie pe fata si pe mainile ei…Dar asta nu a fost nimic…dornica de razbunare , Ana isi glisa mainile printre ale mele si ajunsese deasupra capului meu cu sticla fara capac —ceea ce ma indigna putin—

Normal, orice om doreste sa se apere (nu ca as vrea sa-mi diminuez partea de vina, dar asa e), asa ca, vazand pericolul de deasupra mea, am ridicat mainile si am reusit sa indrept gatul sticlei spre geam, cand Ana, cu toata forta ei, apasa improscand geamul, caloriferul, pervazul, banca si nu numai, cu H2O…(cel putin erau doar 400 ml)

Ah, ne-am oprit uimite sub tacerea care se asternu peste clasa si priveam “minunea” facuta…Repede, nedorind sa fim puse la stersul geamurilor ( toate geamurile trebuiau sterse pentru ca ne-am mutat intr-o noua clasa), am luat o ustensila obisnuita care se numeste carpa si am inceput a o face pe menajera…Ana a alergat la baia baietilor (era cea mai aproape de noi) a insfacat mopul si , deasemeni, si-a luat “meseria ” in serios, stergand pe jos. Ce a urmat nu pot spune insa mi-am dat seama ca a prins bine cuiva toata aceasta poveste si anume florii care nu “simtise gustul apei ” de cateva zile O morala ? Sunt sigura ca o aflati voi…

Foc de gheata

Trecand pe-aici, pe-aceste lungi carari
Te-am intalnit, intamplator, pe tine…
Si noaptea transforma tristetea mea in flori,
Iar viata imi era tablou pictat in zori…
Privighetoarea canta numai pentru mine…

Acum, cand te privesc, la fel : intamplator,
Observ ca mana ta s-a ‘nstrainat, e rece…
Iar ochii tai transmit o raza de tristete
Si parca au uitat sa imi mai dea binete…
Ah ! Ochiul tau ma-ngheata…si fug…m-ascund de dor…

Da ! Ochiul tau ma-ngheata…raman si eu departe,
Privirea-mi tot alearga pe-alei de negasit…
Cand ochii tai privesc in ochii mei fugari
Ma simt inconjurata de fulgi de nea amari…
Ma simt purtata-n lacrimi de stele-n infinit !

Zburatorul

Astazi m-am trezit putin altfel…cu o stare, stiti voi, parca as fi fost zdruncinata de ceva…parca am fost inzapezita pe dealurile visurilor…
M-am ridicat din pat destul de devreme si am deschis o Carte…dupa ce am rasfoit cateva pagini, mi-am aruncat privirea pe fereastra si ce sa vezi?! O plapuma usoara, alba, acoperea pamantul…iata ca a nins…dupa ploile care ne-au purtat prin balti dar si dupa zilele insorite ca de primavara, iata ca ninsese…m-am imbracat si savarsindu-mi toate lucrurile pentru scoala am pornit spre locul in care ma simt destul de bine : scoala.
Neavand chef de vorba, am tacut tot drumul care, parca, nu se mai termina…alaturi de colega mea faceam pasii mici dar simteam ca am ceva atat de greu in talpile papucilor incat abia il mutam din loc…
Astfel am ajuns la scoala…obisnuita ora de romana a inceput si, bulversata de glasul domnului profesor, m-am trezit si eu dupa 10 minute de predare…Cu ochelarii pe nas, inalt, cu ochii mari si albastri si cu parul putin imbodobit cu flori albe, cu doua trei linii brazdate de viata pe fata si cu degetele sale lungi dar purtand o linie de rafinament, puse pe cartea de romana citea…si tot citea…apoi comenta…el si cu sine…el auzea, el vorbea…din cand in cand se mai trezea vreun intarziat si intra in sala de cursuri…
In momentul in care eu am revenit printre oamenii lucizi am auzit un cuvant :zburatorul…Da! Lectia era despre balada scrisa deI.H. Radulescu : “Sburatorul”
Cu cata ardoare vorbea domnul professor despre acel mit al zburatorului care vine si ia mintile fetelor, facandu-le sa se indragosteasca de el si apoi pleaca…
Nu, nu credeam asa ceva dar ascultam…si la un moment dat am cazut in adancul amintirilor viitoare, a gandurilor trecute…
Zburatorul…poate ca azi nu i se mai spune asa ci mai nou i se spune “iubi”, “pisoias”, “ursulet de ciocolata” etc ( sincer, nu ii inteleg pe cei care gasesc tot felul de pseudonime…de parca ar dori sa se sarute cu o pisica, sau cu un ursulet de cicolata—in caz ca-I este pofta de ciocolata poate sa-i rupa un picior automat )
Fiecare persoana, fiecare fata intalneste un astfel de “zburator”…odata il intalneste sub o infatisare iar altadata sub o alta infatisare…zburatorul meu a trecut pe la mine…nu a intrat prin cos, asa cum spune in balada…insa a lasat in urma sa o persoana noua, o persoana cu noi gandiri si mai speciala decat atunci cand venise…
E posibil ca zburatorul sa ramana pentru toata viata un fugar…un cautator care cauta ceva ce nu se poate gasi…

Cioara vs. om

Poate ca va intrebati cum de am indraznit sa fac o astfel de comparatie intre oameni si ciori…Neavand de ales, am realizat ca este o mare asemanare (pe langa micile deosebiri vizibile cu ochiul liber , asa zisele aparente)…Recent, stateam cu cotul pe banca si priveam de la etajul 1 frumoasa priveliste din fata scolii…geamul (putin incetosat din cauza caldurii date de caloriferul de sub el), imi punea in fata o expozitie, un tablou in care se regaseau turnul unei biserici, brazi care mai de care mai inalt insa unul imi atragea in mod special atentia…era, si este inca, un brad care intrece turnul bisericii ca inaltime dar care, de la jumatate in sus are un defect : este crescut stramb…atat de frumos, falnic ingropat in ramurile sale verzi si totusi, pana la sfarsit, daca iti ridici capul si privesti ii  vezi si defectul sau…putini sunt cei care observa ( nici eu nu observasem pana atunci si asta s-a datorat faptului ca invatasem la parter de unde vedeam doar tulpina, sau doar jumatatea din el…) .

            Pe langa toate acestea mai observ, din cand in cand, stoluri…ghici de care? Stoluri negre cu aripi prinse una de alta de parca ar fi de nedespartit…sunt ciori…carduri de ciori…

            In ora de chimie (ora plictiselii dar si a groazei cateodata) mi-am facut timp sa le observ si, spre uimirea mea, mi-am dat seama ca ar fi tare bine daca si oamenii ar fi ciori…Insa, nu dupa mult timp am constatat ca oamenii sunt ciori si uneori sunt mai prejos decat ciorile…si oamenii merg in stoluri, pardon… “carduri”…si oamenii se plimba de colo-colo o viata intreaga fara sa realizeze care e scopul lor…si oamenii se aseaza pe “ramurile” societatii ca sa mai fure o cireasa…si tot ca si ele, si oamenii se sperie de imitatii, de “sperietori”…

Eh, pe langa toate acestea mai sunt multe asemanari intre om si cioara (evitand deosebirile fiziologice)…Daca la ciori vedem negrul lor pe suprafata penelor atunci la oameni vedem negrul lor pe penele sufletelor…

Si, sa stiti, ne inselam cand spunem “uite o cioara ! Ce urata este !”, pentru ca, de fapt, in acel moment se vede omul intr-o oglinda…stiiuuuu ca nu sunteti de acord cu mine, insa sunt sigura ca mai alba este o cioara decat un om pentru ca cioara este neagra la exterior si are sufletul inocent si curat insa omul pare o perla cand il privesti dar in interiorul sau are inima acoperita cu  pene de cioara…

Infinitul dragostei

Tu, strain ce strabati muntii vietii in noapte !
Tu ce spui mii si mii de cuvinte vopsite !
Calator care cauta rod, fructe coapte
Si ce vrei sa gasesti galaxii infinite !

Azi astepti sa primesti dragoste si iertare,
Ai venit vrand din nou ca sa stergi
Tot ce-I rau in trecut, tot ce-I negru sub soare !
De pacatul prea greu vrei ca sa te deslegi…

In geninchi, inaintea lui-Isus stai si plangi,
Insa El, stii prea bine, te-a iubit nencetat,
Chiar de tu lucruri rele-ai dorit ca sa strangi
El si-atunci te-a iubit…El si-atunci te-a iertat…

Inima ti-a cerut-o alba, fara pacate,
N-ai putut sa i-o dai pentru ca viata ta
S-a bazat pe materii si pe lucruri desarte,
N-ai putut sa traiesti fara-a te’mpiedica…

Insa azi, tot Isus, Tatal tau, cu iubire
Te accepta asa, pacatos si murdar…
Dar iti cere ca tu sa te lepezi de vechea ta fire
Pentru ca jertfa Sa sa nu fie-n zadar…

Inima El o strange la pieptu-I Preasfant
Si o spala cu lacrimi de zambet si dor…
Vrea ca tu, stand, traind pe pamant
Sa-L urmezi si sa seceri pe coptu-I ogor…

Inca azi, ca si ieri, sta Isus langa tine,
Mana Sa o intinde-n speranta ca tu, in curand
Vei dori sa traiesti dupa Legea Sa : bine,
Si vei fi cu-ai Sai ingeri in ceruri cantand…

Cerul in inima mea

As vrea sa mut cerul in inima mea …e atat de intuneric acolo…soarele nu a mai stralucit de mult timp…
As vrea sa il mut, sa il duc pe o aripa a gandirii si sa il las acolo,
Cu soarele zambirii, cu cantecul iubirii…
Sa am o sumedenie de stele ale intelepciunii cu care sa vorbesc,
Sa am si luna in coltul inimii, pusa ca sa lumineze peste tot intunericul,
Si soarele pe langa ea, facand un cuplu Ceresc,
Si norii plumburii, si-albastrul fara margini…
As vrea sa mut cerul in inima mea pentru ca cele patru anotimpuri din ea
Plang dupa el…
Plang pentru ca nu au de unde sa cada fulgii jucausi,
Si nici stropii de ploaie desi, in acest moment in inima mea, ploua…
Si nu au de unde sa vina nici stropii diminetii,
Stropi de roua…As vrea sa mut cerul in inima mea pentru ca, poate, intr-o zi senina sau innorata,
Te voi gasi plimbandu-te pe acolo, pe cararile albastre ale cerului si te voi pastra in acel loc,
Nu vei mai putea pleca pentru ca tu vei fi cu cerul iar cerul va fi in inima mea…

Ceea ce dainuie

Azi, cand peste lume cade ceata noptii
Ca o perdea din mana Tatalui Ceresc,
In mintea omului se nasc atatea intrebari
Si cad franturi din zorii diminetii,
Si florile se-ntreaba – n timp ce cresc:
“Ce-I viata si spre ce ne indreptam?”
Nimic nu dainuie aici, sub soare
Ci totu-n viata este trecator…
Totusi in inimi noi purtam o urma,
Nu este-o urma simpla, urma de picior…
Ceea ce dainuie  spun multi ca e trecutul
Si mostenirea ce lasata-ne-au stramosii
Luptand cu arme, protejandu-I scutul,
Razboiul castigandu-l crunt…cu sange…
Ceea ce dainuie insa in suflete spinoase,
E urma Ta, Isuse, urma crucii Tale,
Tu ai trecut pe-aici, iar noi Te-am dat afara,
Dar a ramas o urma, urma de sandale
Facute din iubire, cusute cu sfiala…
Ceea ce dainuie in viata noastra, Doamne,
E ceea ce-ai facut, pe cruce Te-ai jertfit,
Tu stii ce-nseamna plansul, ce-nseamna a iubi,
Tu esti ceea ce dainui si ce va dainui…

Inima albastra

In palma pamantului, sadita cu drag
Se afla o planta pazita de lege,
Se-ndreapta spre soare si creste frumos
De raul lumesc vrand sa se deslege…

In varful sau este crescuta o floare,
Aceasta zambeste…si plange…si canta…
Se rataceste mereu printre stele,
Ades o gasesc intr-un colt, neinfranta…

Acum, dar acum, sta aici…sta si plange,
In coltul cu cruci si cu multe morminte…
Si cantu-I strain iar durerea-I prea mare,
Si lacrimi se duc pe obrazu-I fierbinte…

Ah ! Floare albastra-ai pierdut tu ceva !
Nu plange-n zadar, peste timp vei gasi
O stea, o aripa cu car’ vei zbura…
Vei fi mai iubita iar tu…vei iubi…

Iertare

Poftim? Iti amintesti de ceea ce-ai facut?
Tu vrei sa fii iertat? Nu crezi ca-I in zadar?
Tu n-ai habar
Cat vorba ta amara m-a durut !
A fost ca o sageata in sufletu-mi fugar…

Nu ! Nu pot percepe astazi : cum vii tu sa te iert?
Esti om in toata firea, din cate inteleg…
Mi-ai fost coleg…
Ai fost un bun amic in viata-mi…asta-I cert
Dar as putea eu oare iertarea sa – ti culeg?

Ah ! Sunt om rau ! Asa-i? Sunt un om rau?
As vrea ca sa te iert dar…stii ?! Nu prea imi pasa
Si ceva nu ma lasa,
Dar fie vorba noastra, iertat-am trupul tau,
Macar de ochii lumii intoarce-te acasa…

Te rog sa ma ierti

Te rog să mă ierţi pentru că am promis că anul acesta voi merge pe mâna Ta şi acum tot ceea ce fac e să încep să tremur de frică. Te rog să mă ierţi pentru zilele în care esti lângă mine iar eu nu zâmbesc văzandu-Te. Te rog să mă ierţi pentru momentele în care sunt prea surdă să Te aud AICI. Te rog să nu uiti că Te iubesc cu tot sufletul, cu toată inima, cu toată fiinTa, cu tot ceea ce sunt, deşi de cele mai multe ori nu ştiu să-Ti arăt asta. Te rog să mă ierţi pentru atunci când nu mă stărduiesc să fiu aşa cum Ai vrea Tu să mă ai. Pentru momentele când plec ca şi cum nu aş fi fost niciodată, când tac ca şi cum nu (Ti-)aş fi zis niciodată nimic, când plâng ca şi cum nu aş fi ştiut niciodată ce înseamnă zâmbet , când urăsc ca şi cum nu am gustat niciodată iubirea… cand nu sunt nimic din ceea ce Tu ai fi dorit să ai. Te rog să ma ierţi pentru toate momentele când sunt doar eu… şi nu noi! Si Te mai rog să…să ma iubesti…să ma iubesti…doar atat…nu vreau nimic mai mult… nimic, doar să ştiu că mă iubesti!… şi-atunci când tremur de frica chiar dacă Tu eşti aici, şi-atunci când Iţi spun că Te urăsc şi vreau să mă lasi în pace şi să-şi vadă fiecare de treaba lui, şi-atunci când vin la Tine plângand în hohote ca un copil care şi-a stricat unica jucărie, şi-atunci când râd din nimicuri, şi-atunci când uit al cui copil sunt şi…şi-acum când scriu aceste rânduri iar Tu zâmbesti privindu-mă…

TE ROG s ă m ă i u b e s t i !

“Cand nu poţi întrezări mâna Lui Dumnezeu, încrede-te în inima Lui”(Max Lucado)

Te rog să torni în mine acea iubire care e mai puternică decât noaptea, viscolul şi groaza, pentru că stiu că acelui care iubeşte din inimă chiar şi cele mai grele poveri i se par uşoare.

“Trebuie să-ţi dai toată ostelenala să devii aşa cum Dumnezeu vroia să te aibă”- “Urme în zăpadă” Patricia St. John

Cazute din nori :)

Istoria…istoria ramane…de fapt amintirile raman scrise pe filele mintii…imi amintesc multe intamplari pe care le-am facut cu colega mea, Ana, de fapt intamplari pe care inca le repetam si in ziua de astazi…
Intr-o zi de marti, pe cand aveam istoria penultima ora si pe cand cautam fel si fel de motive pentru a ne invoi deoarece invatam dupa amiaza (de fapt motivul era “lipsa chefului pt scoala” sau dorinta de a face nazbatii ) , auzisem noi ca proful avea sa nu vina la ora…putin mirate, am inceput sa colindam holurile nesfarsite pentru a vedea daca este cumva in scoala…cancelaria ne astepta asa ca in cateva clipe ajunsesem in fata ei insa…domnul profesor nicaieri…am stat si tot am stat o pauza dar…in zadar…La un moment dat am aflat ca in scoala este un anume cabinet de istorie, loc in care ar putea sa se “ascunda” profu’ nostru, asa ca am “bagat turbo” (cum spunem noi) si am ajuns la etajul doi care deja era pustiu, deoarece elevii erau ba la ore, ba acasa…Am mers pana in capatul holului si am zarit o usa ascunsa intre peretii scorojiti…Parca ne era frica sa o deschidem asa ca stateam in fata ei, indemnandu-ne un ape alta sa o deschidem…
“Deschide-o tu, ca pe tine te agreeaza profu!”
“Ba nu, pe tine te agreeaza!”, veneau replicile…
Intr-un final, am hotarat cu Ana: “Tu deschizi iar eu ma uit sa vad daca e acolo.”
“Bine.”
Zis si facut. Ana trage de maner iar eu trag cu ochiul insa nu am reusit sa ma uit bine ca Ana a si luat-o la fuga cat o tinea talpasita…Eu dupa ea…cat era holul de lung, fara sa ne uitam in urma am fugit si am tot fugit pana am coborat un etaj…am ajuns in clasa, gafaind si razand dar nu a bine…Daca ne-a vazut proful? Dar camerele de filmat?
In cateva minute vedem ca se deschide usa clasei…ghici cine? Domn’ profesor…acelasi de atunci pana azi. Punandu-se la catedra s-a uitat lung la noi (deoarece stateam in prima banca, chiar in fata sa), apoi a inceput sa faca prezenta fara a aminti nimic…pana azi a ramas o taina daca ne-a vazut sau daca nu…

Sete de dor

Mi-e sete de dor, doar atat mai pot spune
Privind printre gratiile stranse cu lacrimi…
Doar picaturi de dulceata amara
Mai cad pe perdeaua lasata de seara…
Doar visatorii mai pot sa adune
Carbune…taciune…

Izvorul de dor a secat, nu mai este,
Izvorul de pace la fel, s-a uscat,
Atata durere mai curge-n pahare !
Atata tristete si ape amare !
Iar vietile noastre sunt neinsemnate,
Sunt vieti fara cantec…sunt vieti ingropate…

Mi-e sete de dor ! Mi-e sete ! Mi-e sete !
De langa izvor a cazut si paharul,
Pustiul acopera toata splendoarea,
Si susurul dulce…si cantul…si floarea…
Cu mersul greoi, cu gandiri prea incete
Ramane-o rachita din soare…cu plete…

Mi-e sete de dor…totul este neclar :
Pustiul, zapada…si ploi…si oceane…
Si dorului sete de mine ii este
Si creste…tot creste in locuri infeste…
Mi-e sete de dor, de dorul amar…
Si acru…si dulce cu gust de nectar…

Soapte simple

Vorbeste vantul printre nori,
Se chinuie spunand ceva,
Se zbate-n lanturile stranse
Uitand ce-nseamna a spera…

Vorbeste vantul…canta-un cantec,
Si norii plumburii vorbesc…
Colinda drumuri de durere
Si fete care nu zambesc…

Se zbate, spune soapte-alese
Pe langa brazi, scuturand conuri,
Dorinta sa de ne-nteles
Cantata-n diferite tonuri…

Auzi si tu? Vorbeste vantul,
Iti mangaie fata in noapte…
Priveste-I alergarea sumbra,
Asculta ce-ti transmite-n soapte…

Ospatul

Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).

Când m-am trezit, de dimineaţă, masa era acolo. Fusese, probabil, şi înainte, dar eu nu observasem. Şi era o masă mare şi frumoasă, încât nu-mi pot închipui cum reuşisem să nu o remarc.
Masa era încărcată cu bucate. Pe ea, se aflau pâine şi fructe şi tot ce ţi-ai putea dori. Era, de fapt, cea mai atrăgătoare masă din câte putusem vedea vreodată.
M-am apropiat de masă, pentru a mă uita mai bine şi un bărbat înalt, Amfitrionul, după câte se părea, m-a salutat, invitându-mă bucuros:
- Rămâi şi serveşte-te! Nu vrei să-ţi găsesc un loc?
Ezitam.
- Hm, nu ştiu ce să zic… Aş putea, mai întâi, să vă pun câteva întrebări?
- Desigur, mi-a răspuns.
- Al cui este ospăţul acesta? Vreau să zic, cine l-a pregătit? Cine a făcut invitaţiile?
- Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii, fără plată! (Apocalipsa 22:17).
- Vreţi să spuneţi că nu trebuie să plătesc nimic pentru această masă?
- Exact.
- Ştiţi, de obicei, mie nu prea mi-e foame dimineaţa, i-am spus eu cercetând masa pusă. Nu se întâmplă să aveţi vreun sandviş consistent, pe care să-l iau la pachet, în buzunar, şi să-l mănânc în drum spre şcoală? Aş economisi, desigur destul timp…
Gazda zâmbi.
- Vei vedea că, aici, ai mai multă poftă de mâncare decât bănuieşti. Dimineaţa, organismul este cel mai bine pregătit pentru prelucrarea alimentelor. Dacă îţi iei timp, la începutul fiecărei zile, să mănânci un mic dejun consistent, vei vedea că ai mult mai multă energie şi eficienţă, pe parcurs.
Încă mai ezitam…
- Ştiţi, eu am cunoscut oameni care-şi începeau ziua cu un mic dejun, o continuau cu un alt mic dejun, după aceea prânzeau şi, imediat, cinau. Apoi, printre aceste mese, luau gustări ajungând, în final, să mănânce toată ziua şi să se îngraşe într-atâta, încât de-abia puteau să mai umble.
- Este adevărat, mi-a răspuns Gazda, că aceia care nu fac altceva, toată ziua, decât să mănânce, or să se oprească, până la urmă, din mâncat. Dar la fel de adevărat este şi că aceia care nu mănâncă, vor muri. Dacă, însă, vei veni la masa aceasta în fiecare zi şi vei mânca o hrană echilibrată, bazată pe Pâinea Vieţii, vei avea energia necesară lucrării în vie toată ziua.
În vreme ce Amfitrionul se străduia să mă convingă, am observat ceva – la celălalt capăt al mesei, stătea predicatorul comunităţii mele. Farfuria lui era plină de bunătăţi şi el mânca plin de bucurie.
- Iată-l pe pastorul meu! Am exclamat.
- Da, mi-a răspuns Gazda. El vine aici în fiecare dimineaţă şi este un credincios beneficiar al micului dejun de la masa Mea.
- Ce minunat! am spus eu. Asta îmi va aduce multă economie de timp pentru că, vedeţi, în fiecare săptămână, eu am să merg la el să-l ascult. Acum, că ştiu că el însuşi vine aici şi ia masa, pot avea încredere că-mi va spune exact ce trebuie să mănânc. Nu va mai trebui să consum timp venind eu până aici să mănânc. Gândiţi-vă, el are mult talent în a descrie mese şi, sunt sigur, în scurtă vreme, o să-mi lase gura apă auzindu-l.
- Este adevărat că o invitaţie la ospăţ este cel mai bine transmisă de unul care a gustat deja din bunătăţi, răspunse Gazda, dar nimeni nu poate să mănânce pentru altul. Pentru a primi hrană şi energie, trebuie să vii personal şi să mănânci.
Chiar atunci, am mai descoperit o figură cunoscută. Era domnul H. M. S. Richards, undeva la un alt capăt al mesei.
- Şi el vine aici în fiecare zi? Am întrebat eu.
- Da, zăboveşte aici preţ de câteva ore, în fiecare dimineaţă.
- Câteva ore?! m-am mirat eu. Atunci, mai bine nu mai vin, pentru că eu nu am un aşa mare apetit!
- Nu se aşteaptă de la tine decât să mănânci cât ai nevoie tu, nu altcineva. Evanghelistul acesta vine şi mănâncă aici de ani şi ani. El face multă treabă şi are, deci, nevoie de multă mâncare. Pentru tine, asta este prima dimineaţă când vii aici. Pentru astăzi, ar putea să vrei să începi doar cu câteva din aceste sticsuri crocante şi un pahar de suc de fructe. Dacă mesteci bine şi atent, vei avea,astfel, hrana de care ai nevoie acum. Vei avea mai multă energie ca niciodată şi vei putea lucra mai mult. Vei fi surprins de felul în care pofta de mâncare îţi va spori, pe măsură ce vei continua să menţii un echilibru între hrană şi lucru.
- Bănuiesc că aveţi dreptate, am oftat eu. Dar ştiţi, am un program atât de încărcat, am atâtea pe care vreau să le fac… N-ar fi de-ajuns, pentru mine, dacă doar m-aş gândi, toată ziua, la ospăţul de-aici?
Gazda zâmbi.
- Dacă nu mănânci cum trebuie, toată ziua te poţi gândi la mâncare, dar asta nu te va ajuta să ai putere de lucru.
Eram pe punctul de a-I cere să-mi arate locul meu la masa aceea când, în minte, îmi mai veni un gând:
- Ia staţi puţin, toată povestea asta îmi cam sună a legalism. Ce se întâmplă, de pildă, dacă am să lipsesc într-o zi? Mâncatul ăsta zilnic aici ar putea uşor fi luat drept o obligaţie. Nu veţi vrea, oare, să vin aici, la acest ospăţ, în virtutea unui obicei, până la urmă?
- Nu găsesc un “obicei” mai sănătos decât acesta, îmi spuse Amfitrionul. Dar ţie îţi scapă, de fapt, miezul chestiunii. Eu sunt aici în fiecare zi, aşteptând să te servesc, să-ţi fac parte de bunătăţile pe care le-am pregătit pentru tine. Eu sunt aici. Masa este aici. Locul tău este aici. Când ajungi să înţelegi importanţa hrănirii pentru viaţă şi creştere de aici şi când realizezi cât de mult te doresc la această masă, n-ai să te mai eschivezi. De ce stai deoparte?
M-a luat apoi de mână şi m-a dus la locul meu, la masă. Mi-a pus în farfurie struguri şi cireşe şi căpşuni şi fulgi şi… O clipă! De ce vă spun eu aici de bunătăţile mele preferate? Poate că dumneavoastră vă place altceva… De ce nu veniţi şi dumneavoastră la ospăţ, să luaţi masa pe cont propriu?

Noile tehnologii … doar efecte pozitive?

Noile tehnologii au avut un impact asupra mediului ambiant, asupra omului…
Avand in vedere ca stiinta a evoluat foarte rapid in ultimii ani, mediul, precum si omul a fost afectat din mai multe puncte de vedere, in diferite domenii…
Viata de zi cu zi a omului s-a schimbat devenind o viata care, putem spune, este controlata de noile tehnologii…
De exemplu, in agricultura s-au introdus masini specializate care fac munca mai usoara DAR care afecteaza pamantul si, de ce nu , roadele deoarece este un lucru mecanic. Deasemeni, cu ajutorul noilor tehnologii s-au descoperit felurite ingrasaminte chimice. In urma folosirii acestora, omul este afectat consumand produsele rezultate dar si pamantul devine un pamant “artificial” deoarece isi pierde caracteristicile naturale.
Noile tehnologii au avut un impact destul de puternic asupra vietii casnice, in special in bucatarie. Pe langa efectele pozitive (ex:gatire rapida, in general realizarea unui lucru intr-o perioada mai scurta de timp) gasim si efecte negative.
E posibil oare ca acei robotei sa pastreze alimentele tot asa de sanatoase, pline de vitamine? Sau, e posibil ca mancarurile tinute in frigidere sa ramana chiar atat de intacte precum se spune?
NU ! Viata femeilor se robotizeaza in timp ce ele isi pun increderea in noile inventii. Viata familiei este in pericol din moment ce membrii acesteia sunt inconjurati de radiatii [eu le-as numi I.I.I. (Intrusi Invizibili Impostori)].
Un alt domeniu afectat este cel al comunicatiilor. Putini sunt cei care cred ca exista un pericol in evolutia acestor lucruri. Tot putini sunt cei care vad partea negativa a acestora.
Dupa parerea mea, noile tehnologii afecteaza nu mult ci foarte mult domeniul comunicatiilor. Ei bine, nu domeniul in sine ci persoanele care sunt implicate, adica si pe mine dar si pe tine.
Cu multa convingere pot spune ca mai mult traiau cei de acum 100 de ani, care mergeau kilometri pe jos pentru a comunica ceva unei persoane, decat cei din ziua de astazi care stau pe scaun si fac exercitii la degete tastand fel si fel de grozavii (un alt efect negative este distrugerea limbii romane).
In legatura cu telefoanele mobile, sa fim realisti…cancerul sta la panda si doreste sa ne atace datorita radiatiilor, iar inima se intreaba “ce se intampla?”
In medicina, operatii cu laser…bine, nu?
Atunci de ce mai fac studentii nostri Facultatea de Medicina si nu merg la o fabrica unde sa invete sa alcatuiasca un robot care sa ii reprezinte? (Facultatea Robomedica) Cata incredere poate avea un pacient cand, peste cativa ani, isi va lasa trupul in “mainile” unui asa-zis “robot specializat”?
Efecte negative sunt si nu sunt putine insa cel mai dezastruos lucru pe care il putem observa este faptul ca ne lasam invadati de mici lucruri electrice, de mici robotei, numai pentru simplul fapt ca ne fac activitatea mai usoara.
Insa, nu observam ca, atunci cand mai aducem un aparat electronic in casa noastra, ca atunci cand ne lasam vointa doborata de reclamele vopsite, noi ne scurtam viata chiar si cu un minut.
Evolutia noilor tehnologii este invers proportionala cu intensitatea trairii vietii noastre.
Daca suntem apti pentru a face un lucru, de ce sa nu-l facem noi, cu capacitatea noastra? Daca nu mai avem activitate inafara de aceea de a programa niste masini, spre ce ne indreptam? Care e traiul nostru? Viata noastra?
Un lucru important nu trebuie uitat :
NU TE LASA ROBOTIZAT !!!

Dincolo de ochii albastri

Dincolo de ochii albastri se vede infinitul galaxiilor,
Se aud soaptele stelelor si zumzetul soarelui…
Curg izvoarele fericirii, se preling pe petalele florilor…
Dincolo de ochii albastri se vede stralucirea diamantului…
Ochii sunt oglinzi… oglinzi ale sufletului, ale inimilor dar ochii albastri, pe langa aceasta sunt o reprezentare a infinitului…privind in ei vezi un albastru pur dar privind dincolo de ei vezi dragostea…
Cand vezi lacrimi inundandu-I obisnuieste sa treci de ele…
Uita-te dincolo de ochii albastri si vei vedea fericire…
Intinde o suvita din zambetul tau catre stele
Si vei vedea altfel reflectand a lor stralucire…
Ochii vorbesc chiar mai mult decat buzele,
Sunt cascade, sunt perle pe fundul marilor fara viata,
Cuprind tot tinutul inimii tale,
Dincolo de ochii albastri e dimineata

Ingerii prin ochii copiilor

Se spune ca a fost candva o fetizta cuminte dar care isi punea multe intrebari. De fapt, daca si le-ar fi pus ei insisi ar fi fost bine dar asa punea rabdarea celorlalti la incercare…
Intr-o vineri seara de vara, se plimba prin casa de colo colo in timp ce surioara ei, Nicoleta, mai mare ca varsta cu 15 ani, discuta cu mama sa despre cele intamplate in cursul saptamanii…Asezata pe un scaun in fata usii, Nicoleta (sau COCO, cum o alinta fetitza noastra ) se amuza cateodata de “figurile” facute de surioara ei in varsta de 4 anisori…La un moment dat, mama introduce in discutie cuvantul “ingeri”, spunand ca, nu peste mult timp vom fi in inaltimi cu ingerii, asa cum spune in Biblie…
Fetitza, sare in bartele surioarei ei si prinzand-o de dupa gat o stransese tare apoi o intreba: “ Ingeri? Ingeri?”…si cu zambetul pe buze de parca ar fi primit ceva mult dorit continua :
“ Coco, unde sunt ingerii? Eu nu ii vad…tu ii vezi? Toata lumea stie despre ei si spun ca arata asa de frumos dar…eu nu i-am vazut nicaieri…poate doar in carti.”si, putin suparata, puse capul in jos si astepta un raspuns…
“Eeee, ingerii sunt niste fiinte ceresti, trimise pe pamant de Domnul Isus ca sa ne pazeasca si  sa duca raportul despre noi, daca am fost cuminti sau daca nu…au un cosulet plin cu scrisori si merg in ceruri ca mesageri…”
“Raport? Adica, daca eu am spart ieri setul de farfurii al mamei primit cadou inseamna ca ingerii au notat si i-au zis Domnului Isus?”
“Da, dar daca ti-ai cerut iertare de la Domnul Isus si de la mami totul va fi bine.”
“Dar, Coco, de unde stie ingerasul meu ca eu fac boacane? Unde este?”
“Scumpo, ingerasul tau este chiar langa tine in orice moment?”
“Cuuuuuummm? Este aici? Si acum este aici?” rosti fetitza facand ochii ei albastri maariii…
“Da, sunt aici”, ii raspunse surioara…
“Atunci eu vreau sa ii prind de aripi”, striga fetitza si incepu sa sara in bratele surioarei sale, cu mainile ridicate…Coco zambi printre durerile provocate de sariturile micutei apoi o opri spunandu-i: “Tu si eu, noi toti avem cate un ingeras…in zadar incerci sa ii prinzi acum…tu nu ii vezi dar ei ne vad si se feresc …”
“Am vrut sa ii vad…” spuse fetitza indignata… “De ce nu vor sa fie vazut?”
“Pentru ca…”, raspunse surioara, “Pentru ca daca noi i-am vedea nu ar mai avea nici un farmec…Uite, daca mama ti-ar pregati o surpriza sit u ai sti de ea, ar mai fi surpriza? Nici nu te-ar mai entuziasma…cand iti spune “Daca vei fi cuminte iti voi da ceva bun” atunci mami iti pune la incercare increderea pentru ca pentru un copil e dificil sa fie f cuminte..Asa si Isus vrea san e puna credinta la incercare…Ne-a dat ingerasii ca sa ne pazeasca…”
“Asa cum se spunea la gradinita ca asa zisa credinta e o incredere in lucrurile nevazute?” intreba entuziasmata fetizta.
“Da, asa .”
“V V V A A A I I I ce frumos! Adica spune-mi, noi acum avem in cameraaaa…1, 2, 3, 4, 5 ingerasi?”, zambi copilul numarand pe degete persoanele din camera… “Este mami, Vika, tati, tu si eu…nu?”
“Da, avem 5 ingerasi in camera…”
“Ce frumos!” si zambetul I se opri cu o intrebare : “Coco?”
“Da”, ii raspunse surioara cu un nod in gat sperand ca nu va mai intreba multe sau cel putin ca nu va fi o noua intrebare care necesita o explicatie complicata…
“Spune-mi, de unde stiu pictorii cum arata ingerii? Sau fotografii? Ingerii stau la fotografiat? Inseamna ca ei ii vad si noi nu?”
“Ah, scumpa…asta este o alta poveste…ti-o voi spune maine seara…”
Cu manutele impreunate se uita in sus, spre tavanul camerei si, parca regasindu-si papusa pierduta fetitza spuse:
“Ingerasilor, eu va iubesc…Sa nu ma lasati singurica, da? Ne vedem in ceruri .”

Sarut’mana pentru…sobita…

Inocenta unui copil se observa inca din momentul in care il privesti… Seara, pe cand pasarile isi cauta cuiburile am auzit un ciocanit la usa camerei mele…un ciocanit slab, parca facut cu sfiala…la un moment dat, usa se deschide…de pe patul meu acoperit cu tot felul de foiete si foisoare, prin printre picioarele suportului pentru orga observ o manuta si aud o voce taaaaareeeee cunoscuta…”Bunaaa…ce faci Andra?” “AAAA, tu erai Emy ! Uite prin camera”…Nepotelul meu de doar 6 anisori se gandi sa imi faca o vizita…Se aseza langa mine si dupa cateva momente de tacere se cuibari in bratele mele…Mi-am dat seama imediat ca vrea ceva si l-am intrebat :”Ce este?”
Pot sa joc ceva la calculator? Te rooooooooooogggg!”, veni raspunsul sau completat de:
“Vreau jocul ala cu masinile pe care mi l-ai adus tu odata.”
Dupa ce am ezitat un timp am cedat si in timp ce eu apasam clapele orgii iar el mai ingana ceva prin zumzetul masinilor se auzi glasul bunicii…”Veniti la masa, copii !”
Fiecare si-a lasat ocupatia…Emy a pasit inainte si a inceput sa strige”Vreau doar compot, doar compot !” si in pasi mici si rapizi s-a urcat pe sobita bunicii, la locul sau preferat(si al meu totodata pentru ca de acolo ai o priveliste libera asupra televizorului)…
Supa calda si chiftelutele ne asteptau…Dupa rugaciunea de binecuvantare mi-am luat farfuria si am plecat langa Emitz…bineinteles ca privirea lui tataie (adica a tatalui ) m-a urmarit si m-a mustrat zicandu-mi ca “Este loc la masa pentru toti, de ce mergi acolo?”
Dupa ce momentul de satisfactie stomacala a trecut, dupa bunul obicei , Emitzu’ spune bucuros ca a terminat inaintea mea si ca va creste”mai mare” decat mine : “Mamaie, sarut’mana pentru masa”…
“Sa traiesti, mamaie” veni raspunsul…
“De fapt,” continua el… “mamaie, eu trebuie sa iti spun sarut’mana pentru sobitza…”
Mamaia incepe sa rada dar eu neintelegand ce se intampla il intreb uimit: “Adica?”
“Da, Andra, noi nu am mancat la masa ca sa spunem sarut’mana pentru masa ci am mancat pe sobitza deci trebuie sa spunem sarut’mana pentru sobitza…”
Ah, copiii…sarut’mana pentru sobitza, pentru masa sau pentru patura, conteaza ca este un “sarut’mana” spus din toata inima…
Oricat incerci sa ii explicit unui copil ceva el intelege tot asa cum e mai usor si cum doreste……….Totusi, in viata noastra, copiii ne ajuta sa crestem…….

Un nou inceput

Fulgi de nea…fulgi usori cad din cerul vietii,
Te gandesti ca, din nou, inca-un an a trecut,
Si acum vezi pe geam zorile diminetii
Reflectand ceea ce intr-un an ai facut…
Crezi ca Mie, Copile-al tau gand Mi-a placut?

Te intrebi mult prea des daca Eu te iubesc
Si-ti raspund : “Fiul Meu, te iubesc infinit !”
Dar n-auzi cand te chem. Si cu drag iti vorbesc
Esti asa ocupat ! Nu auzi ce-ti transmit
Si te pierzi , ‘naintand spre sfarsit !

La-nceputul de an care azi a plecat
Multe vorbe Mi-ai spus dar ramas-au asa…
Nu-ntelegi, dragul Meu, cat Eu te-am asteptat…
Nu-ntelegi cat de mult amagirea durea…
Dar sa stii, pretuiesc viata ta.

Ti-amintesti cand ai fost fericit ‘n-acest an?
Am zambit langa tine, dandu-ti raze de soare…
Dar din nou M-a durut caci era totu-n van…
Tu uitai ca doar Eu te conduc pe-a ta cale…
N-auzeam : multumesc si din nou, asta doare…

Dar mai stii, fiul Meu, de momentul cel trist?
Ti-amintesti ca plangeam tot asa cum plangeai?
Bratul Meu te-a purtat ca sa stii ca exist!
Lacrima ti-am oprit-o in genunchi cand stateai.
Si in suflet un strop de speranta n-aveai !

Ah ! Fiul Meu, Fiica Mea…va iubesc !
V-am sapat ‘n-a Mea palma doar ca voi sa traiti…
‘N-a Mea inima-am dorit ca mereu sa va cresc,
Doar ca frati sa vorbiti, intelepti voi sa fiti…
Sa va-ntoarceti acasa zambind si uniti…

Azi incepi un nou an, noua fila de carte…
Iti ofer si noi sanse, zambet, multa iubire…
Aminteste-ti ca Eu nu-s de tine departe…
Iti vorbesc ‘n-orice clipa, stiu a ta plasmuire…
Aminteste-ti ca vreau sa-ti ofer fericire !!!

Lacrimi vs. fericire

Durerea…cand a aparut ea? Dar iubirea ? Iubirea a existat din vesnicii si va fi pana in vesnicii…O vom gasi la Domnul Isus.
Primele lacrimi varsate pe acest pamant au fost a primilor parinti, Adam si Eva, in clipa izgonirii lor din Eden. De aici s-au deschis izvoarele lacrimilor care ar forma oceane intregi daca ar fi stranse la un loc…
Plansul nostru, durerea noastra, a generat plansul lui Isus, pentru ca mai apoi bucuria Sa sa devina bucuria noastra…Da! Isus plangea ! Isus plangea pentru altii…numai iubirea poate face astfel, deoarece , in general se plange pentru sine…
Ne plangem la fiecare nemultumire, cadem la fiecare piedica si ne este atat de greu sa ne ridicam…Asteptam ajutor dar LUI cine i-a oferit ajutor? Iubirea Tatalui a fost atat de mare incat a mers inainte chiar si atunci cand a fost dispretuit. Tu ce faci cand ceilalti arunca in tine? Te opresti? Lasi ca tintele tale sa fie murdarite de noroi? Intr-adevar, ni se pare greu cand valurile necazurilor lovesc corabia vietii noastre, cand vorbele rele strapung inimile noastre ca o sageata otravitoare( si otrava nu ezita sa se raspandeasca , ba chiar foarte repede reuseste sa ne faca sa ne exprimam in cuvinte josnice )…Cu toate acestea, larimile de tristete din ochii pamantenilor trebuie sa se transforme in lacrimi de fericire, gandindu-ne ca Cineva ne conduce…ca Cineva a trecut prin mult mai multe greutati. Fiecare pas ne poate duce spre fericire sau spre…moarte…Un singur pas e suficient, o singura vorba…o singura privire…
Isus a suferit pentru noi, a fost si este modelul nostru, Salvarea noastra pentru ca ne-a iubit si pentru ca, evident, ne iubeste.
Suflete drag, lacrimile lui Isus curg inca pe fata Sa dar curg pentru tine…sunt lacrimi de bucurie cand tu esti al Lui, cand mana ta sta in mana Sa si sunt lacrimi de tristete insotite de o puternica durere cand tu Il dispretuiesti prin fapte, prin ganduri, prin vorbe…
Primeste-I chemarea, primeste-L in inima ta sa te mangaie…sa te ajute ORICAND…sa zambeasca impreuna cu tine, ca astfel, la apropiata Sa revenire, alaturi de toti cei mantuiti sa ai parte de Cetatea Sfanta unde pentru vesnicie nu va mai fi nici tipat…nici durere…nici…lacrimi !

Fluture albastru

Fluture albastru,
Aripile tale sunt un cer prins in clestele lacrimii,
Zbori pana sus, vezi tot ce se-ntampla aici…
Te cobori pe pamant, dai un nume-adancimii
Si din nou pleci zburand…si din nou te ridici…

Fluture albastru,
Cauti ceva ? De ce vii si te-asezi pe meleaguri straine?
De ce mana-mi pictezi cu-al tau zbor de lumina?
De ce pomii colinzi si mirosi orice floare?
Cauti un loc nepatat, un loc nou? Fara vina?

Pe pamant vezi doar atat : plapuma de nea murdara
Puse-n suflete topite de caldura rautatii…
Zambet faurit de rujuri ce frumos vrea sa apara…
Fete-acoperite-n farduri la tarabe, date pietii…

Vezi priviri’necate-n lacrimi, de durere inundate…
Vezi oghi goi privind in neant, spre albastrul nemuririi…
Si departe, prea departe, siluete aplecate
Stau cu mainile intinse, langa crucea mantuirii…

Dar mai vezi inimi deschise sa primeasca fericire…
Vezi si zambete alese…si ochi cu priviri senine…
Fluture pictat ‘n-albastru, spune-mi, vezi pe-aici iubire?
Vezi paharele gandirii cu intelepciune pline?

Poate nu…sau…poate da…prin ruinele dreptatii
Mai strabate-o raza mica poleita cu speranta…
Fluture ce zbori in larg, dand cuvantul libertatii,
Mai revino pe la noi cu un ram de eleganta…

Si mai cauta aici flori frumoase, cu petale si miros de iasomie,
Prin noroiul gandului, vei gasi ascunse-n noapte
Flori de spini inconjurate, dar mirosul lor te-mbie,
Vino si aseaza-te incet pe flori mici cu maini curate…
Fluture albastru, zboara…vantul iti vorbeste-n soapte…

Luceferi

Luceferi cad din cerul care plange…
Luceferi cu miros de amagire…
Si lasa-n urma lor pete de sange
Spunand ca merg sa caute iubire…

Luceferi ce-au pierdut din stralucire
Si ce-au uitat esenta scumpa-a vietii…
Cad pe pamant, imbraca-a noastra fire
Si lasa trista zarea dulce-a diminetii…

Luceferii ne spun o veste mare,
Ne spun ca Cerul i-a trimis aici
Sa trambiteze, cat pot ei de tare,
La oameni mari si la copiii mici

Ca Domnul vine ! Iata-L ! Sta sa vina…
Ei stau la geam sa ne trezeasca-acum…
Se umple a rabdarii candela…e plina,
Iar tu ce faci? Iti vezi de al tau drum?

Falsitatea

Dimineatza m-am trezit acaparata de norii nedecisi…parca ma intrebau : ” sa dam ploaie sau ninsoare ? ” Am privit pe fereastra si am simtit pace in inima mea ( fata de ieri cand simteam un gol imens ) …Cat de bun e Dumnezeu ! Prin cel mai mic zambet al naturii ne vorbeste si ne face constienti ( de fapt putini sunt constienti ), de faptul ca ne tine in palma Sa…ne-a infiiat, suntem copiii Sai si ne iubeste…M-am indreptat spre masa unde m-a intampinat singurul trandafir uscat care mi-a mai ramas…l-am luat in mana si…o petala s-a desprins cazand in mana mea…” Ah ! Cata falsitate exista si in oameni !”, am zis…aparentele…multi vorbesc despre aparente dar putini le iau in considerare asa cum multi vorbesc despre dragoste dar nu stiu ce inseamna ea…Un om fals  este precum un trandafir uscat, precum o floare de plastic…Evident, iti ia ceva timp pana sa il cunosti dar daca vrei reusesti…

Sa va spun o intamplare…Intr-o zi obisnuita ma aflam la scoala si, bineinteles, ca de fiecare data eu si colega  mea, Ana, incercam sa gasim o modalitate de a scapa de ultimele ore care erau ”dublu-biologroaza” si istorie … Sanse aveam doar la ultima ora asa ca ne-am pus masca de “ingerasi” cu fete inocente si serioase, cu ochi senini si am plecat exact in locul nostru rezervat , la cancelarie, sa il asteptam pe domn’profesor…Atat ne trebuia: sa ne gaseasca diriga acolo ca urma o buna predica  asa ca, cu ochii mari ne uitam cand intr-o parte, cand in alta…stiam ca diriga trebuia sa treaca la ore :-s La un moment dat, dupa ce petrecuseram toata pauza acolo iese domn’profesor Inalt, cu parul ciufulit in fata, cu ochelarii mai mult pe nas decat pe ochi ce si-i salta cu aratatorul din cand in cand…in costumul sau obisnuit de un gri placut la privit…se uita in stanga…in dreapta…apoi la noi…”Aveti treaba cu mine, fetelor?”, se auzi obisnuita lui intrebare care rasuna ori de cate ori ne vedea pe acolo…”Oups ! Da ! Stiiiiiiiiiiittttiii domnule profesor, suntem din clasa yyyy si avem ultima ora cu dumneavoastra…avem o mare rugaminte la dumneavoastra…” ingaimam cand eu, cand colega mea completandu-ne cu “va rugaaaammm”…In timp ce ne uitam la dansul, ce sa vezi ? Diriga’ trecea exact in acel moment prin spatele nostru…”Da, fetelor…spuneti ce s-a intamplat !”, ne atentiona domnul profesor care ramase un pic uimit la reactia noastra in momentul observarii dirigai…Cu ochii mari m-am uitat la dansul, si i-am zis : “Imediat va spunem…ahhh ! SSSSSSSSSTTTTTT” si i-am facut semn cu capul cum ca nu trebuie sa afle cineva…A inceput sa zambeasca si noi am continuat…” Vreti sa ne invoiti, va rugam, pt ca avem teza maine la mate si mai dam si test la bio siiii…”…”ok, va invoiesc…”

“Toata clasa, da?”

“Poftim? Toata clasa?”, veni intrebarea…”Da” si din nou incepuram cu staruintele…

“Bine, bine…plecati dar luati o lectie mai departe…”

Si am plecat…bineinteles ca nu am scapat de ”predica” dirigai dar a trecut :)

Comportamentul nostru este uneori unul fals…care nu emana nici un parfum…

poate ca te intrebi : zambetul miroase? Privirea ? Strangerea de mana?

Da, miroase si zambetul a intelegere, si privirea a sinceritate…

si strangerea de mana a dragoste…

Caracterul unui om miroase a valoare sau a…falsitate…Astazi, m-am trezit inconjurata de dragostea lui Dumnezeu ca in fiecare zi

dar astazi am devenit constienta de ea…

In fata Lui nu trebuie sa ne punem masca de ”ingerasi”…El asculta

cererile noastre…

El ne trasforma dintr-o floare de plastic intr-o floare adevarata…o floare care nu se usuca niciodata si a carei petale nu cad…

Prinde-L de mana pe Cel care te-a creeat si mergi impreuna cu El in fiecare zi…Nu judeca doar ca sa fii si tu implicat in

ceva…

nu te uita cu ochii mari sa nu te vada cineva atunci cand faci ceva gresit…Isus te vede…

Viata-puzzle

Te-ntrebi ades in valul vietii tale:
Ce rost mai are sa te lupti, sa crezi?
Gandesti ca totul este la-ntamplare…
Gandesti ca viata este doar ce vezi…

Dar vreau sa-ti spun ca nu-i nimic la intamplare,
Nu e nimic ce vine fara rost…
Nici norii si nici noaptea, nici ziua cea cu soare…
Si nici acele lacrimi ce pe obraz ti-au fost.

De ce spun asta? Pentru ca e ca un puzzle viata noastra
Din piese mici, chiar mii si mii de piese, e formata,
Dar nu se construieste stand doar la fereastra
Asa cum dimineata nu vine dintr-odata…

Acele piese sunt experiente, tinte si iluzii…
Sunt piedici, lovituri si rani adanci pe fata…
Sunt lacrimile transformate-n fluvii…
Sunt zambetele noastre…asta-i viata…

Daca o piesa ne lipseste, fara indoiala
Ca puzzle-ul nu poate fi complet,
Asa cum zambetul ce-i insotit de-o picatura de sfiala
Nu are rost ci-si pierde-a sa valoare-ncet…

Nu dispera, de vrei sa ai un puzzle special
Ridica fruntea si increde-te in El…
Accepta-I planul si vei trece peste orice val,
Nu te lasa, azi contopeste-ti telul cu-al Sau tel…

Tradare

Doamne, gandul meu te tradeaza uneori,
Colinda carari cu mult praf si noroi…
Si incepe a merge prea devreme, din zori…
Doamne, iarta-mi gandul ce doarme-n gunoi…

Doamne, ochii mei te tradeaza si ei…
Se indreapta spre tinte vopsite-n pacat…
Dar, te rog, ia-le ceata din fata de vrei,
Si aseaza-le cerul curat…

Doamne…gura mea…gura mea spune multe barfeli
Si arunca sageti otravite-n oricine…
Te rog, Tata, cu mila s-o speli
Sa vorbeasca oricand ca si Tine…

Mana mea raul vrea s ail faca
Sin u poate-ajutor ca sad ea…
Fa-o Tu ca-altruismul sa-I placa
Si sa fie un foc…doar caldura sa dea…

Doamne, da-mi viata, putere si zel…
Esti Isus, Tatal meu…te iubesc…
Da-mi credinta sa merg spre-a atinge-al meu tel…
Da-mi putere sa iert, pentru Tine sa cresc…

Aripi deschise

Aripi deschise peste trupurile mici
Stau, anuntand ca sunt mereu cu ele…
Te-ajuta cand esti trist, cand vrei sa te ridici…
Iar uneori, deschid si poarta catre stele…

Aripi intinse peste ape si pamant
Ne cheama sa iubim, sa fim o mica raza,
Ne pune scump balsam pe visul nostru frant…
Si-n inimi, cer albastru cu dragoste aseaza…

Aripi din vise, din durere si din zambet,
Aripi din lacrimi, din PRIVIRI ASCUNSE-N SOAPTE…
Aripi ce uneori, provin din suflet
Cu vorbe si cu flori invesmantate…

Aripi deschise ai sit u deasupra ta…le vezi?
Doar umbra lor se mai zareste cateodata…
Printre-ale vietii dealuri si livezi
Te-ndruma si cararea iti arata…

Oricat ar fi de densa noaptea vietii…
Oricat de des te pierzi in joc de vise,
Sa stii ca undeva, in zorii diminetii
Se vad cu te vegheaza albe aripi deschise…

Cercul supravietuirii

- Zambind – traiesti, traind – consumi, consumand – cresti, crescand – visezi, visand – speri, sperand – reusesti, reusind – perseverezi, perseverand – muncesti, muncind – pretuiesti, pretuind – economisesti, economisand – ai, avand – daruiesti, daruind – primesti, primind – esti iubit, fiind iubit – iubesti, iubind – zambesti…- Deci nu uita : tu traiesti pentru un singur lucru…sa ii iubesti pe cei de langa tine…Iubeste ! Doar asa vei ajunge sa zambesti ! 

***

Ochii mintii si ai inimii sunt farurile vietii…

***

Credinta consta in speranta…ca atunci cand inchizi ochii si bagi mana intr-un loc intunecat sperand sa nu fie ceva groaznic acolo…

***

Prietenii sunt razele care te fac sa stralucesti atunci cand tu esti soarele…

***

Viata este o stea care sta in mana lui Dumnezeu. Cand El considera ca e momentul sa se stinga, inchide mana si o strange in adancul inimii Sale…

***

Ochii sunt reflectarea “muta” a dorintelor sufletului…

***

Viata este o barca condusa chiar de tine…totul depinde de experienta pe care o ai ca vaslitor…

***

Visele sunt o punte pe care poti trece de marea vietii…

***

Visele sunt fluturi ale caror aripi se pot rupe daca vine furtuna…sunt fluturi cu diverse culori care, daca sunt atinse cu brutalitate se sterg…

As vrea sa fiu ca El…

As vrea sa fiu ca El,
Cand vine valul marii sa ma cuprinda-n ape,
Cand este nedreptate si toti batjocoresc…
As vrea sa fiu ca El … El poate sa ma scape
Din orice incercari ce-n calea-mi se ivesc…

As vrea sa fiu ca El
Sa pot iubi cand ochii , incet, vor vrea sa planga,
Sa pot intinde-o mana spre cel ce e cazut…
As vrea sa fiu ca El, prin valea neagra…lunga
Sa pot sta in picioare, cum Domnul a facut…

As vrea sa fiu ca El !
Da ! Vreau sa fiu ca El in orice clipa-a vietii,
Sa-am soare in priviri, si zambet…si iubire…
Ca astfel sa privesc cum zorii diminetii
Ma cheama catre Casa, spre-a Tatalui slujire…

Iti multumesc

Iti multumesc Isuse – n orice clipa
Ca esti cu mine si ma duci pe calea dreapta,
Ma porti mereu pe-a cerului aripa
Imi amintesti ca Ingerii ma mai asteapta.

Iti multumesc Isuse, pentru fericire,
Iti multumesc si pentru piedici…incercari…
Iti multumesc pentru a Ta iubire,
Si-Ti multumesc pentru alintul dat de zori…

Iti multumesc pentru intelepciune,
Pentru viata ce in mana Ta o tii…
Oricat de greu ar fi stiu ca-mi poti pune
In fondul vietii stropi de bucurii…

Iti multumesc, Isuse…multumesc !
Te laud astazi, vreau mereu sa-Ti cant…
Vreau sa Te vad si-n fata sa-Ti vorbesc,
Sa-Ti multumesc…esti Tatal…Dumnezeu !

Cersind iubire

Azi, stau aici, la margine de stea…
Privesc cum luna se intoarce spre pamant…
Privesc cum ea
Ofera multa dragoste pe-al lui mormant
Si mana imi intend spre raza sa…
Un strop de dragoste cersesc…un strop de cant…

Ma plimb printre-acesti oameni visatori
Si-as vrea sa ma atinga cu caldura;
Dar printre nori
Observ ca sunt doar pietre reci, fara masura
Deci in zadar astept sa creasca flori…
Iubire sa-mi ofere cineva, nu se indura…

Privesc in ochi senini atat de des,
Cersesc doar o farama de iubire
Si-as vrea sa ies,
Sa zbor de-aici spre nemurire…
Sa strig ca dragostea azi m-a ales
Sa fiu o pana in a aripei gandire…

Cu mana-ntinsa stau si-acum la margine de vis,
Cersesc culoare, stralucire, bucurie
Dar e abis
Sid oar ecoul in cadenta sa zglobie
Rasuna pana-n ‘naltul cerului deschis…
Macar acolo sper ca dragoste-o sa fie
Si nu voi mai ajunge la un compromise
Cersind iubire pe meleaguri unde rautatea-adie …

Aripi ascunse…

Si oamenii au aripi dar stranse in iubire,
Sunt aripi prinse-n vise, sunt aripi care canta…
Au pene doar de zambet , te duc spre nemurire
Si inima-ti orneaza cand de durere-I franta…

Si oamenii au aripi dar nu se vad, e noapte,
Pamantu-I plin de rele si plange sub povara…
Iar vantul, la ferestre, ne spune trist, in soapte
Ca mult nu e si soare pe cer va fi sa-apara…

Si oamenii au aripi in suflete ascunse,
Prin vorba, prin purtare, le poti vedea cum sunt,
De fapt le poti simti-n atingeri nepatrunse
Si pot ca sa auzi cum suna al lor cant…

Si oamenii……. Dar, stai !!! Si tu ! Da ! Ai si tu
Aripi cu pene nines de dragoste si zambet…
Deci nu le mai ascunde ci scoate-le acum
Spre-a fi un inger-om in vorba si in umblet…

Inger fara aripi…

Inger fara aripi…
Te-ai trezit dimineata plangand…
Ai ridicat ochii spre cer
Si astfel ai vazut zorii in ochii tai reflectand…
Si ai zambit…
Ai zambit ca un prunc infasat in amurgul serii de vara…
Ai avut un suras inocent, parca-ar fi fost prima oara…

Apoi te-ai ridicat din patul tau,
Era acoperit de-ai somnului fulgi…
Si-ai alergat…ai alergat spre al tristetii rau…
Din nou ai plans…
Am vazut picatura de cristal in ochii tai cenusii
Si inca-un pas ai facut, impiedicandu-te de pietrele vii…

Atunci, in acea dimineata straina
Te-ai vazut ingenuncheat, din nou trist, fara putere…
Parca-ai fi purtat pe cap cununa cu prea multa vina,
Dar ai privit…
Spre cerul albastru-ai privit si nu stiu daca ai zambit…
Stiu ca te-ai ridicat si-n ochii tai speranta am citit…

Inger fara aripi…
Ai continuat ziua cazand, revenind dar nu disperai…
Erai uneori trist…alteori mai zambeai aratandu-ti puterea…
Am vazut ca spre cer, ori de cate ori priveai
Erai un nou om…
Parca Cineva de-acolo ti-ar fi vorbit in soapte,
In cuvinte ce pentru altii ar fi comori ascunse in noapte…

Inger fara aripi…
La sfarsitul acelei zile indulcite de zaharul iubirii
Erai incovoiat sub greaua povara avuta…
Dar ochii tai spre cerul senin privind aduceau o raza-a multumirii
Si tu plangeai,
Plangeai dar nu de durere ci erau lacrimi de fericire
Pentru ca acolo, sus, erau aripile ce-ti lipseau pentru a ta izbavire…
De-aceea puteai ca sa mergi mai departe
Tu…inger fara aripi…
Tu …inger cu aripi in noapte…

Pamant cu vise…

Pamantul…planeta carpita cu ape suvoaie…
Planeta hranita cu sange eroic…
Sta asezat intr-o palma de stele
Sa cantareasca minute, statornic…

Pamantul…un glob inauntru cu vise…
Dorinti aprinse si inimi prea frante,
Cu focul aprins si cu porti redeschise
Asteapta, cu drag, ciocarlii ca sa-I cante…

Pamantul, candva un fulg mic, singuratic,
Apoi o gradina sadita cu mila…
Intai un boboc a iesit, mic…golatec…
Apoi, zilele I s-au scris pe o fila…

Incet, au trecuut zeci, chiar sute de ani,
Gradina-a crescut dar cu spini si ‘nflorind…
Si astfel ajuns-a un timp cand, plangand,
Pamantul tacea, libertate dorind…

Inca azi, ca si ieri, sta pamantul plangand
La priveghi, moartea sa pregatind-o demult…
Suspinand si-aminteste ca-acolo, candva,
Flori frumoase erau, cu priviri de adult…

Peste el se asterne-o gradina frumoasa…
Dar acolo-ntre flori vezi si spini rataciti…
Oare unde mai sunt anii vostri de-acasa
Spini cazuti intre flori ce cu ura priviti ?

Oare cand veti pleca dand din nou libertate
Globului cu suvoaie de sange pe frunte?
Oare care e ziua cand doar flori aromate
Vor intinde petale sarutand maini zacande ?

Glob cu vise-nauntru si cu inimi prea frante,
Mai asteapta o zi…si-nca-o zi caci curand
Va veni ciocarlia pe-a ta mana sac ante…
Va veni acea zi…nu stiu cand…nu stiu cand…

Prietenii Cerului

Pamantu-ntreg se clatina sub greutate
Iar eu ma plimb prin locuri fara viata…
Astept ca zorii curcubeului sa se arate
Dar, parca-I noapte tot mai mult pe-a cerului gri fata…

Intind o mana –n vidul de durere,
Vreau un prieten mana sa-mi atinga,
Sufletul meu, bob de iubire cere…
Iar apa bunatatii vrea peg and sa se prelinga…

Cand ochii mi-I ridic spre zari senine
Acaparate de albastrul fara margini,
Ma-nalt mai mult spre cerurile pline
Cu…buni prieteni rataciti pe pagini…

Acolo, sus, gasesc sufltete-alese,
Prieteni dinspre cer ei se numesc aici…
Cu dragoste, in inimi triste tzese
Covor din picaturi de diamante mici…

Azi ma gasesc ‘n-acelasi loc…un loc prea gol…
Si imi intind aceeasi mana-n locuri vide…
Dar am aflat ca locul are-n sine-un singur dor:
Acela de prieten care poarta ii deschide…

Acum inima mea este inconjurata de iubire…
Privind spre cer aripi intinse am vazut…
Sunt buni prieteni care cu a lor gandire
Iti dau un zambet mai duios si mai…placut…

In locuri goale daca astazi tu astepti
O mana sa-ti atinga sufletul stingher…hoinar…
Eu te indemn spre ceruri ochii sa-ti indrepti
Cu ingerii prieten sa te faci…
Vei fi un strop de mir pe al intelepciunii far…

Vointa !!!

Prin recea pestera trecand
Am stat o clipa, ostenit
Si m-am gandit la viata mea…
La sensul parca prea cersit…

Un vant hoinar veni si el
Cu un miros de iasomie
Si mi-a soptit in al sau fel:
“De vrei sa treci de piatra grea
Emana multa empatie !”

Si am plecat din nou la drum;
Usor mi-am ridicat privirea:
Un porumbel, ca si din fum
Mi-a zis:”Tu…seamana iubirea !”

Inca un pas am mai facut
Dar totusi, in a mea fiinta
Iar deznadejdea a venit,
O voce insa-a spus: “Credinta!”

-”Nu pot ! Nu pot acum sa trec
De valul meu de necredinta !
Nu pot tristetea s-o petrec !”
Asa strigam in nestiinta…

Pe cand plangeam insingurat
Punand credinta pe balanta,
O adiere m-alinat
Si mi-a soptit usor: “Speranta !”

“Speranta?! Dar la ce e buna
Cand eu sunt trist si nu vad soare?”
Atunci, un fir de iarba, verde,
S-a ridicat spunand :” Rabdare !”

Si-am mai facut un pas spre viata
Dar…viscolea-n a mea fiinta;
Asa, mergand pe strada-ngusta
Un con de brad cazu din ceata…
Eu m-am oprit, am ascultat
Spunea ceva de neuitat…
Era ceva de ne-nteles;
Spre el usor m-am aplecat…
A spus atat :” Tu, om hoinar
Ce treci prin viata cu credinta,
Sa stii ca ceea ce-ti lipseste
E picatura de VOINTA !!! “

Visul meu

Visul meu este…un vis
Hoinar, trecator sau stabil…
Pluteste pe marea sperantelor vii
E visul sa zbor,
Sa fiu calator pe albul liman al pustiului nor…

Visul meu nu se rezuma asa, instant si atat de simplu…
E un vis…un gand care pleaca in noapte…
E o dorinta a fiintelor apte,
A fructelor coapte…
E ceea ce vrea orice muritor:
E visul sa zbor !